Ultima Ploaie- Volumul 1

Capitolul 3

CAPITOLUL 3

Hase a sărit în picioare ca ars, bolborosind câteva cuvinte murdare pe care Barbara nu le-a putut înţelege. Brăţara mamei lui se afla la încheietura fetei care îi invadase nepoftită teritoriul şi care, aparent, deţinea o putere incredibilă de a îngheţa fiecare minut. Oare cât timp trecuse de când inimile lor nu mai pulsau în ritm normal? Zece minute? Douazeci? S-a simtit ca o eternitate.

Privea aceeaşi brăţară pe care el o oferise unei singure persoane în fața căreia își încredințase întregul suflet, doar ca să rămână gol pe dinăuntru și să nu mai simtă nimic.

Dar ochii Barbarei spuneau câteva povești. Emiteau puternic o lumină întunecată, maronie, ce-i făceau irisurile să pară mai mult două mărgele negre și curate.

— Îngeraş?

— Poftim? s-a străduit Barbara să înţeleagă, frecându-şi buimacă tâmpla cu palma. La naiba cu voi, sălbaticilor. Nu aşa se tratează o femeie. Ați crescut în caverne?

Răbdarea lui se prefăcu în cenuşă. Ar fi vrut să o apuce pur şi simplu în mâini şi să-i atingă încet, subtil, cu vârful degetului, fiecare părticică din chip doar ca să fie sigur că nu avea să dispară imediat ce ar clipi.

Barbara ameţi brusc şi cu un geamăt deranjat murmură o înjurătură adresată roşcatului ăluia afurisit. Din cauza lui se alesese cu o durere groaznică de șold.

— Şi tu de ce stai şi te holbezi la mine? s-a răstit apoi spre Hase, care se trezi mult prea nepregătit pentru a-şi lua ochii de la ea. Poţi să-ţi iei acum haita de căţei şi să dispăreţi.

— Nu forţa nota prea tare, creaţo. Nu-mi spune nimeni ce să fac în cartierul meu. Ar trebui să gândeşti inteligent şi să ai grijă ce ton foloseşti cu mine.

Hase simți o tensiune înflăcărată sub piele. Prezenţa Barbarei îl transformase imediat într-o dilemă nedesluşită. A avut perfectă dreptate în tot acest timp. Barbara a devenit femeie. Barbara e în continuare de o frumuseţe răpitoare, chiar dacă întunecimea chipului său îi fura câte puţin din luciul obişnuit al ochilor.

Aproape că izbucni în râs când îi văzu acum cârlionţii negri şi lungi până la jumătatea coloanei, umezi de ploaie. Tot timpul îi plăcuse să se joace cu degetele în buclele ei, iar ea deseori îl certa bosumflată pentru că o ciufulea. Nu-i venea să creadă că fiinţa superbă de sub ochii lui era într-adevăr ea, într-o variantă mult mai nechibzuită şi rebelă, ce reușea sa-l stoarcă rapid de nervi. Dacă şi-o amintea în fiecare zi precum un mic şi gingaş copil, care zburda de colo-colo cu un zâmbet permanent pe buze, acum o privea ca pe o zeiţă în haine întunecate şi al dracului de strâmte.

O privi din nou cu o grimasă adâncă pe chip. Chiar şi legat la ochi ar fi recunoscut-o, simţurile nu l-ar înşela niciodată, dar a admis totuşi că era schimbată complet. Fizic, se transformase într-o ruină pe două picioare, dar poate că inima ei încă mai ştia să pompeze.

Şi, totuşi, ce caută ea în cartierul acesta?

Îşi întinse mâna spre ea şi aşteptă să i-o cuprindă.

Au trecut cinci secunde, zece, cincisprezece, iar Barbara încă nu-şi dădea voie să respire. Hase urmări ezitarea cu care îi privea palma întinsă, de parcă i-ar fi oferit o secure, nu o mână de ajutor.