I N S T A G R A M

Capitolul 66

Din perspectiva Antoniei

               Mă trezesc și zâmbesc când îmi amintesc că sunt soția bărbatului ce doarme lângă mine. Mă duc la bucătărie să pregătesc micul-dejun. Prăjesc repede ouăle și baconul și le pun în farfurie. Pun masa pentru doi și mă duc să-l trezesc. Ajung în cameră și când îl văd cum doarme, parcă nu m-aș îndura să-l trezesc, dar este deja ora zece și la doisprezece trebuie să ajungem la studio pentru că ne-a chemat producătorul.

     -Charlie, scumpule, hai să mâncăm dejunul.

     -Mai lasă-mă cinci minute.

     -Dar este ora zece și știi că la doisprezece trebuie să fim la studio.

     -Mă schimb și vin.

     -Te aștept în bucătărie.

               După cinci minute în care am făcut și cafeaua, a apărut omul meu. Mă îmbrățișează și îmi plasează un sărut scurt pe frunte. Ne punem la masă, fiecare cu cana sa de cafea în față și începem să mâncăm. După ce termin de strâns masa, Charlie reapare în cameră după ce a vorbit la telefon. Nu știu ce l-a determinat să se ducă în camera alăturată ca să vorbească, dar nu sunt geloasă. Am încredere în el.

     -Scumpo, trebuie să ne grăbim. Este zece jumătate și întâlnirea a fost mutată peste o oră.

     -Păi hai să ne schimbăm de pijamale și să mergem.

               Mi-am luat fugitiv din dulap un tricou galben simplu și o pereche de blugi negri tăiați. Părul mi l-am lăsat pe spate și m-am machiat foarte puțin. Charlie este îmbrăca într-un tricou gri cu ceva rapper pe el și o pereche de blugi simpli. Îi sună telefonul când ajungem la mașină. Eu am urcat, dar el a rămas să vorbească. Urcă și el, dar nu-mi spune nimic. 

     -Cine era? întreb din curiozitate

     -Nimeni important.

     -Nu cred că era cineva neimportant de vreme ce ai stat zece minute de vorbă.

     -Ești geloasă?

     -Nu. Doar că vreau și eu să știu cine era.

     -Și eu ți-am spus. Nimeni important.

     -Mda, bine.

     -Te-ai supărat?

     -Nu.

     -Ba da. Te-ai supărat.

     -Ba nu. Ce e așa greu de înțeles?

     -Păi din reacțiile și tonul vocii tale, asta reiese.

     -Condu și lasă-mă.

     -Te-ai bosumflat că nu ți-am spus cu cine am vorbit?

     -Nu.

     -Ba da. Bine, am vorbit cu o fată care e directoare la un spital de boli grave. Sunt mulți copii care ne apreciază și vor să ne întâlnească. Am discutat cu ea când să ne ducem.

     -Și când mergem să vizităm copilașii?

     -După întâlnirea cu producătorul. Vom merge la un super-market și le vom lua și câte ceva. Deja am făcut o mică listuță cu fata aceea.

     -Și ce boli au copiii de acolo?

     -Nu știu ce boli au toți, știu doar că cei mai mulți au cancer.

     -Sărăcuții.

                 Am rămas tăcuți pe parcursul drumului. Când coborâm din mașină, Charlie îmi face semn să mă duc lângă el. Dar până să mă duc eu lângă el, vine el lângă mine și mă sărută. Intrăm în studio pentru că deja am întârziat puțin. Traficul.

     -Antonia, Charlie, bine ați venit!

     -Bine v-am găsit! spune Charlie, preluând conversația

     -Am o idee genială și voiam neapărat să v-o comunic.

     -Spune-ți-ne-o!

     -Mă gândeam să scoate-ți o piesă împreună. Dar nu orice fel de piesă, un fel rap battle.

     -Nu știu dacă vreunul dintre noi se pricepe la rap. 

     -Încercăm. Cântecele voastre sunt cele mai ascultate. Gândiți-vă câte view-uri or să fie la un rap battle între voi.

     -Dar nu view-uri contează. Contează...

     -Veți face rap battle și gata. Scrieți versurile acasă la voi și peste trei zile să veniți să filmăm clipul. O zi bună!

     -O zi bună și dumneavoastră!

               Eu nu voi scrie niciun vers. Nu o să fac asta fiindcă așa a zis el. Nu-mi pasă că mă dă afară sau nu. O să îmi găsesc eu alt producător. Pun pariu că și Charlie gândește la fel ca mine. Nici lui nu îi place să i se impună ceva. 

-PESTE O ORĂ-

               Suntem în salon la câțiva copilași. Li se face o poză fiecăruia cu noi, sau doar cu unul din noi. Sunt așa de puternici. Deși se luptă cu o boală așa grea, au puterea să zâmbească.

     -Copilași, acum că am făcut poze, Charlie și Antonia vor pleca. I-am deranjat destul.

     -Dar eu voiam să vorbesc cu ei. Vă rog, doamnă, cinci minute!

     -Copii, deja i-am deranjat mult. Acum să-i lăsăm să plece.

               Îl iau pe Charlie de mână și ne așezăm lângă băiețelul care dorește să vorbească cu noi.

     -Deci, tu vrei să vorbești cu noi. Te ascultăm!

     -Mă numesc Mike. De mult îmi doream să vă întâlnesc, să fac o poză cu voi. Sunteți ca niște modele pentru mine. Melodiile voastre mă binedispun mereu. Ar însemna mult pentru mine dacă mi-ați da câte un autograf. Numai dacă doriți.

               Dăm din cap afirmativ și Mike aduce un carnețel. Îi dăm fiecare câte un autograf, iar înainte să plecăm, l-am îmbrățișat.

     -Mike, promite-ne ceva.

     -Orice!

     -Promite-ne că vei ține legătura cu noi. De fapt, asta e valabil pentru toți dintre voi.

     -Antonia, am făcut poză și cu tine și cu Charlie, dar vreau o poză separat cu tine. Se poate?

     -Sigur, Mike!

               Am făcut încă o poză cu Mike și am plecat. Copilul ăsta e un înger, la fel ca ceilalți. Niște îngeri ale căror aripi au fost tăiate de această boală grea. Nici nu-mi pot imagina cum rezistă. Sunt mici, dar sunt mai maturi decât mine. 

ÎNCĂ UN CAPITOL SCRIS. SĂ MAI FAC ASTFEL DE CAPITOLE SAU NU? VĂ IUBESC!