supernatural

02 - || r u n n e r s ||

Și iubeam modul în care stelele își jucau fasciculele de lumină pe trotuarul pustiu, îi erodau fiecare margine de ciment și-și imprimau egoiste reflexia ștearsă pe petice reci în timp ce noi căutam o întunecime nocturnă în care să ne ascundem sufletele pătate de vină și crimă, pentru că furasem dintr-un cufăr de secrete și ne însușisem atâtea lucruri ce nu ne aparțineau. Dar era noaptea noastră, a mea și a ta, iubire, așa că puteam să dăm foc lunii și să fim stelele care îi privesc sfârșitul, ca mai apoi să ne contopim într-o cometă și să-i luăm locul pe cer, oricât de morbide ar fi fost soluțiile pe care le găseam.

Și degetele tale legate în constelații de ale mele, stratul moale și lăptos și atingerea fragilă îmi dădeau o miie de fiori pe spate și nenumărate bătăi de inimă disfuncțională pe minut, iar tu-mi zâmbeai în întuneric, aruncând milioane de scântei ce-mi ardeau fâșii de iriși decolorați și luminau pe o rază de un infinit de hectare. Așteptam să ajungem pe pista de lansare a sufletelor părăsite, acolo unde roțile își propagau sunetul sacadat și trist prin aer, efecte secundare de la lovirea lor repetată și dureroasă de șinele ce-și doreau să-și găsească drumul prin lume, pornind dintr-un punct fără speranță, hoinărind pe câmpii, dealuri, munți, pietre, peste tot ce e bun și rău și ajungeau într-un final, într-un alt punct fără speranță, cu o miie de amintiri pe care aveau să le repete de milioane de ori pe an. Era plictisitor, dar noi aveam să alegem unul din drumuri și aveam să-l urmăm. Singuri.

-Cum te simți?

-Ei bine, foarte pregătit să ascund prostioarele astea într-un compartiment și să ajungem acasă. Sunt bine, nu mă simt singur, tu?

-Totul e așa de palpitant.

Răspunsurile mele care niciodată nu-ți răspundeau la întrebări te dădeau peste cap și te linișteau în același timp, iar eu mă bucuram că îți spuneam, dar în același timp nu-ți spuneam nimic despre ce mă frământa, iar pe tine nu părea să te deranjeze, deși știam că undeva în interiorul tău, strigai după răspunsuri pe care eu nu aveam să ți le dau, pentru simplul motiv că ființa ta nu merita să fie sfâșiată de cuvinte care aparțineau unui trecut ce se stingea încet. Continuai să mă tragi după tine și să-mi arăți lumea din unghiuri pe care oamenii le ratează de fiecare dată când consideră că vor să se refugieze în noțiunea timpului și să-și ascundă acolo tot stresul, grijile și treburile nefăcute.

-Mi-ai spus că nu suntem oameni.

-Tu ești o stea, iar eu sunt luna.

-Sunt micuță, neînsemnată și pierdută printr-un infinit de altele și tu ești atât de mare, și strălucitor, și important și ca o mică steluță, nu pot să nu admir frumusețea lunii.

-Ba nu, ești importantă. Tu ești una din speranțele oamenilor, pentru că ei când te privesc, își pun o infinitate de dorințe, căci au încredere în puterea ta, existența ta.

-. . . tu ai încredere în puterea mea?

-Sincer? Da.

Iar în momentul acela, mi-am simțit inima bătând mai tare decât bubuitul unei stele moarte și a unei explozii solare, și am simțit-o fugind printre galaxii și alergând în jurul unor orbite eterne, vrând să-mi părăsească cavitatea pieptului și să sară în a ta, în acel univers de coaste legate de stele; iar în mijlocul nebuniei intergalactice, era un soare care pulsa căldură și iubire. Eu adoram să-i spun inimă.

Și mi-ai zâmbit atât de larg și de sincer încât interiorul meu țipa după ajutor; mă trăgeai în vortexul fericirii tale, iar eu nu eram pregătită pentru asta, sentimentele-mi mai mult ca evidente învălmășindu-se să iasă și oprindu-se în obrajii, lăsându-mi o pată roșiatică ce părea să fie o arsură de la o privire blândă mult prea intensă. Ochii tăi au făcut un pas imens, sărind de pe chipul meu pe materialul metalic al unor bare ruginite de pe care vopseaua cădea, cojită de timp și mult prea multe ploi și vânturi, iar într-un fel era trist, căci melancolia cerului în diferite perioade ale anului deteriorase încet veselia de culoare de pe poarta spre scăpare.