Așa o fi, așa a fost

Capitolul 1

„Știu că ai vrut să mă asculți, însă nu ai făcut-o. Ai vrut să mă aperi...nu ai reușit. Ori de câte ori ai fi încercat nu ai fi putut să mă înfrunți, să accepți adevărul, să ieși victorios. Nu...măcar să-ți fi dat interesul, însă nu ai făcut-o. Dar știi de ce? Pentru că ești laș. Mereu ai fost laș. Laș și nepăsător... Pentru lașitatea ta eu sufăr."

Toate aceste cuvinte mi se par fără sens. Sau cel puțin așa am crezut. Sunt o persoană destul de ciudată. Poate părea absurd, însă am 21 de ani și nu m-am îndrăgostit niciodată. Habar nu am cum se simte dragoste sau cum să suferi din dragoste. De asemenea pentru mine, dragostea este un sentiment destul de fascinant. Am citit milioane de povesti de dragoste, m-am uitat la o mulțime de romance-uri și am observat evoluția câtorva relații pentru a afla cat mai multe despre acest sentiment. Majoritatea basmelor cu prinți si prințese, cu băieții bogați ce se îndrăgostesc de fete mai puțin inteligente, sau inferior din punct de vedere social mi se par total fără sens. Ce om normal la cap s-ar îndrăgosti de una care, într-o zi îi va cheltui averea pe pantofi și parfumuri scumpe?! Și să nu mai menționez că după 3 zile o cere de soție. De ce? Însă dacă dăm basmele la o parte și ne uităm în jurul nostru iubirea pare altceva. Dacă ai întreba mai multe persoane, într-un mod aleatoriu, "ce înseamnă dragostea pentru tine?" cred că marea majoritate s-ar gândi la desfătarea poftii trupești și nu la inocența acestui sentiment. 

Dragostea adevărată? Pare a fi un sentiment destul de frumos, prostesc, dulce și totodată o bombă cu ceas ce poate exploda oricând. Pare, dar oare așa o fi? Nu știu cauza exactă a imposibilității mele de a mă îndrăgosti, posibil frica de suferință, însă un lucru îl știu cert, dragostea adevărată este capabilă de multe, multe sacrificii.

Aceasta ar fi una din multele mele păreri despre viață. Nu, nu sunt o filosoafă. Sunt doar o studentă cu un trai modest. Provin dintr-o familie cu mulți copii, din mediul rural, nu prea norocoși din punct de vedere material. Ai mei ne-au îndrumat sa învățam carte pentru a nu fi restul vieții sclavii pământului. Din cauza urii mele față de pământ am ascultat sfatul alor mei. "Nu știu spre ce direcție se va îndrepta drumul meu, dar când îmi voi găsi calea nu mă voi abate de la ea." spunea un bun prieten de al meu. Aș minți dacă aș spune ca sunt sigură ce vreau să fac în viață, dar aș denatura adevărul dacă aș spune că nu știu ce vreau să fac. Am mai multe visuri. Momentan vreau să devin o procuroare, însă mă pasionează mult psihologia, bolile mintale, diverse limbi străine, pictura, fotografia, în general aspecte umane. Doresc să învăț multe, însă nu am timp destul.

Dacă ar trebui să spun ceva ce m-ar descrie cel mai bine ar fi că îmi place foarte mult să mă plimb, să văd locuri, povești, doar să observ, fără să intervin. Asta fac și acum. Merg, observ diferiți oameni cu felurite destine și idei, uneori apărându-mi câte un zâmbet pe chip când văd copii, care în inocența lor se joacă, fără prejudecăți, fără discriminări. De obicei fac acest lucru ori de cate ori interacționez cu oamenii. Însă azi părea totul diferit. Unele lucruri se simțeau ciudat. Era ceva în aer ce mă deranja. Îl simțeam greu. Ceva se clătina...

-Hei?! Ești bine?! Mă auzi?!?

Aud o voce tremurândă, însă nimic clar, doar o față palidă. Brusc nu se mai aude nimic și liniștea se lasă. Fiind o persoană semi-introvertită, îmi place foarte mult liniștea. Nu mă înțelege greșit. Iubesc să socializez, însă ce îi prea mult strică, iar în cazul meu prea multă socializare mă obosește, ulterior devin morocănoasă, dar asta este o altă mâncare de pește. Dar... Durere?... De ce?...

Negrul liniștit dispărea treptat. Deschizându-mi ochii văd un chip îngrijorat uitându-se la mine. Eram nedumerită. Ce se întâmplase? Îmi pierdusem conștiința? Murisem?

-Domnișoară mă auziți ?!? Cum vă simțiți?!?