Credeam că odată cu venirea fratelui meu voi avea o viață mai bună . Credeam că ”iubirea”,”speranța”,”fericirea” nu vor mai fi niște cuvinte interzise pentru mine. Nu mi-a povestit mai nimic despre lunga perioadă petrecută departe , fără mine . Aveam milioane de întrebări ce primeau un singur răspuns : ”Nu acum...Adela..” . Fratele meu era schimbat ... Mult prea schimbat . Parcă era o statuie de piatră , incapabilă să verse o lacrimă sau să surâdă .
Fără să știu prea multe mi-am împachetat lucrurile pe care le aveam în orfelinat . Privirile curioase ale copiilor din orfelinat se asemănau stelelor sclipitoare . Deși nu aveam prieteni în orfelinat... îmi părea rău pentru ei, pentru faptul că ei nu au un viitor, că singurătatea îi îmbrățișează la fiecare pas.
Mi-am urmat fratele.Lumina cenușie a serii învășmânta orașul , vântul rece , mișca ușor crengile copacilor.Frunzele cădeau lin , se strecurau în fiecare gând ce îl aveam.Cerul plângea.Andrei a grăbit pasul, cu greu am putut să îl urmez .Priveam în jur debusolată.Lacrimile cerului se înmulțiseră și cu greu puteam vedea ceea ce era în jurul meu . Fratele meu era în față , mă proteja de picăturile mari și reci .Am descoperit cu dificultate că am parăsit orașul , probabil că mergeam de 2 ore dar nu am observat asta . O pădure mare,deasă se arăta în fața noastră.Eram uimită , nu credeam că atâta frumusețe și simplitate îmi va provoca atâta teamă.
Andrei rupse tăcerea :
-Aici...
-Aici ce ? am replicat temătoare...
-Aici e noua noastră casă!
Priveam în jur... Frigul mă îmbrățișa și teamă mă acapara... Vedeam doar o cabană veche , pe care timpul își puse amprenta . Încercam să mă liniștesc...Dar nu puteam...îmi vedeam cu disperare viitorul într-o cabană ponosită,o simplă cabană.Speram ca după toată această suferință să merit un mic răgaz , așteptam ca viața să mă îmbrățișeze...dar fericirea mă evita.
