Sânziene (finalizată)

32. Nunta

        -Unde ți-e femeia, flăcău? se auzi un moșneag colțos din marginea adunării. N-o scoți și pe ea la lumină? Ori te-ai răzgândit?

        -Moșule, nu te teme! răspunse văcarul zâmbind. Dacă nu-i gata femeia mai repejor atunci poate că nu-mi mai trebuie deloc! Dar eu socot că nu se lasă ea de mine...

         Ce fumuri avea Dura în cap! Îl căutam pe Zourai prin mulțime și nu-l vedeam nicăieri. Vorbiserăm să ne vedem la nuntă, că eu mai aveam de potolit claia de păr în două cozi împletite, prin care trecusem câte-un fir roșu de ață. El o luase înainte, deși nu prea înțelesesem de ce-a zorit atât să mă lase-n urmă.

        Chiuieli se auziră din casă și toți am întors capul spre ușă. Nina ieși ca un bujor, cu marama fină peste cozile date pe deasupra capului, roată până la ceafă. Părea că pentru prima dată vedea lumea din sat și căuta un sprijin la cineva din spatele ei. O umbră de îngrijorare mi-a acoperit inima, ca funinginea când se lipește de pereții cuptorului înecat. În urma miresei, mândru, ieși Zourai al meu.

        Știam că el era cel care avea s-o dea lui Dura. Așa rămăsese înțelegerea după moartea părinților lor, ca el să-i poarte de grijă. Dar tot mă durea inima că o ținea de mână. M-am uitat la oamenii de lângă mine și șoaptele lor nu mă calmară deloc. ,,Trebuia să se cunune cu ea...", ,,a fost înțelegerea părinților...", ,,cât de bine se potrivesc!".

        Mi-au năvălit în minte toate acele vorbe și și-au sporit glasul cu fiecare pas pe care-l făceau cei doi. Sângele uitase să-mi mai păstreze trupul la fel de înfierbantat de viață, pentru că îl simțeam cum se îmbulzea aiurea în obraji și buze. Fruntea mi se umezise într-o sudoare rece și sunetele deveniră mai clare și tot mai vătămătoare pentru urechi, ca atingerea ascuțită a două metale frecate. Gelozie?! Ce-mi veni? De ce-aș fi fost geloasă?

        -Dura, bărbate! începu Zourai, cu ochii lui ca cerul de primăvară, căutând spre Nina cu blândețe. Să știi că pe lumea asta, după dragostea de țară, dacul iubește cu toată ființa familia. Dar ce-i familia fără femeie? Cinstește-o și păzește-o, că în ea va sta rodul muncii tale și prin ea vei ajunge să trăiești cu-adevărat! Țintește viața și nu te apleca la vorbe și opreliști! De-acum această fată va fi femeia ta! Ți-o dau cu încrederea c-ai să știi cum s-o prețuiești!

       Dura zâmbi spre Zourai. Îi tremura colțul gurii de emoție și s-ar fi scurs, ca apa când atinge pământul, dacă Zourai nu l-ar fi prins de mână să-l tragă spre el. Le împreună mâinile și îi lăsă singuri. Geta o îndemnă pe nevasta fierarului să rupă o turtă împletită deasupra capului miresei, Aceasta i-o dădu Ninei să muște din cele patru părți si le dărui apoi mulțimii. O femeie le aruncă la picioare apă, ca să aibă spor în viață și Dura îi dădu o monedă de argint.

       Câțiva flăcăi au dat poarta deoparte să iasă cei doi tineri din curte. Ceva-mi părea ciudat și nu știam ce. M-am uitat lung la Nina, dar ea îmi era foarte bucuroasă și-abia putea să-și țină emoția în frâu. Pășea alături de Dura ținând în mâna dreaptă un buchet de liliac. Parfumul florilor ajungea până la mine. Asta era! Dura nu mirosea deloc! Cum de reușise o copilă plăpândă și rușinoasă să-l transforme așa mult?

       Alaiul a pornit după ei spre templul soarelui, acolo unde aștepta preotul, gătind deja locul cu parfumuri de smirnă și tămâie. Lângă preot se odihneau daruri, coșuri cu fructe uscate și flori, turte cu miere și vin. În fața templului Dura o luă de mână pe Nina și împreună așteptară să înceapă preotul ritualul de cununie. Repetară după acesta:

,,Un inel de soare

Leagă-n sărbătoare

Inimile noastre.