Basme nealterate

Mica sirenă

      Departe în ocean, unde apa e la fel de albastră ca cea mai frumoasă albăstrea, şi la fel de limpede precum cristalul, dar și tare, tare adâncă; atât de adâncă încât nicio plasă n-ar putea să o atingă: multe turle de biserici, puse una peste alta, n-ar ajunge de la pământul de pe uscat până la apa de dedesubt. Acolo trăiesc Regele Mării şi supuşii săi. Nici să nu ne închipuim că nu e nimic pe fundul mării, în afară de nisip galben. Fireşte că nu e aşa. Cele mai deosebite flori şi plante cresc acolo; frunzele și tulpinele lor sunt atât de flexibile, încât până şi cea mai uşoară mişcare a apei le face să se urnească din loc de parcă ar avea viaţă. Peştii, deopotrivă mari şi mici, lunecă printre corali cum păsările zboară aici printre copaci înainte să aterizeze. În cel mai adânc loc dintre toate, se află castelul Regelui Mării. Pereţii săi sunt construiţi din corali, şi ferestrele lungi şi gotice sunt din cea mai netă ambră. Acoperişul e format din scoici, care se deschid şi se închid, în timp ce apa curge peste ele. Aspectul lor este deosebit de frumos, deoarece fiecare dintre ele ascunde câte o perlă strălucitoare, care ar fi demnă pentru diadema unei regine.
      Regele Mării a fost văduv pentru mulţi ani, iar bătrâna sa mamă a întreţinut casa pentru el. Ea era o femeie înţeleaptă şi extrem de mândră de măreaţa ei naştere; drept dovadă, purta doisprezece stridii pe coadă; pe când altora, de asemenea cu un rang înalt, li se permitea să poarte doar şase. Ea, însă, merita laude alese, în special pentru că le îngrijea pe micuţele prinţese ale mării, nepoatele ei. Erau şase copile frumoase; dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre ele; pielea ei era la fel de netedă şi delicată ca o petală de trandafir, şi ochii ei la fel de albaştrii precum cea mai adâncă mare; dar, ca toate celelate, nu avea picioare, iar corpul ei se încheia cu o coadă de peşte. Toată ziulica se jucau în măreţele holuri ale castelului, sau printre florile vii care au crescut prin pereţi. Marile ferestre de ambră erau deschise şi peştii au înotat înăuntru precum rândunicile zboară în casele noastre când deschidem ferestrele;  exceptând că peştii au înotat până la prinţese, au mâncat din mâinile lor şi le-au lăsat să îi mângâie. În afara castelului era o grădină frumoasă, în care creşteau flori roşu deschis şi albastru închis, şi floricele ca flăcările focului; fructul strălucea precum aurul, iar frunzele şi tulpina se mişcau înainte şi înapoi în continuu. Însuşi solul era cel mai fin nisip, dar albastru ca flacăra sulfului arzând. Peste tot zăcea o deosebită lumină albăstruie, de parcă ar fi fost înconjuraţi de aerul de deasupra, prin care cerul albastru lumina, în loc de adâncimile întunecate ale mării. În apă limpede soarele putea fi văzut, arătând ca o floare purpurie, cu lumină emanată din caliciu. Fiecare dintre tinerele prinţese avea câte o bucată mică de pământ în grădina, în care putea săpa şi planta după cum doreşte. Una dintre ele şi-a aranjat stratul de flori în formă de balenă, alta a crezut că ar fi bine să şi-l facă pe al ei în formă de sirenă mică;  dar cel al mezinei era rotund precum soarele şi conţinea flori la fel de roşii ca razele sale la apus. Era un copil ciudat, tăcut şi gânditor; iar pe când surorile ei erau încântate de lucrurile minunate obţinute din vasele scufundate, ei nu-i pasă de nimic în afară de drăguţele ei flori roşii, ca soarele, exceptând o frumoasă statuie de marmură. Era reprezentarea unui băiat chipeș, făurit din piatră alb pur, care a căzut pe fundul mării într-un naufragiu. Fata a plantat lângă statuie o salcie plângătoare de culoarea trandafirului. A crescut spectaculos, şi tare curând îşi atârna proaspetele rămuri peste statuie, aproape până jos la nisipul albastru. Umbra avea o tentă movulie, şi se clătina înainte şi inapoi precum ramurile; era de parcă coroana şi rădăcina copacului se jucau, încercând să se sărute una pe cealaltă. Nimic nu o încânta mai mult decât să audă de lumea de la suprafaţă. A făcut-o pe bătrâna ei bunică să-i spună tot ce ştia despre corăbii şi oraşe, oameni și animale. Ei i se părea cel mai minunat şi frumos să audă că florile de pe pământ ar trebui să aibă mireasmă, nu ca cele din apă; că pomii ar trebui să fie verzi şi că peştii de printre copaci ar putea să cânte atât de suav, că ar fi o încântare să îi auzi. Bunica ei a numit păsărelele peşti, sau ea n-ar fi înţeles-o, deoarece ea n-a văzut niciodată păsări.
      —Când vei împlini cincisprezece ani, spuse bunica, vei avea permisiunea să te ridici în afara mării, să stai pe stânci la lumina lunii, în timp ce marile corăbii navighează în apropiere; şi după vei vedea şi pădurile şi oraşele.
      În anul următor, una dintre surori va face cincisprezece ani; dar de vreme ce fiecare dintre ele era cu un an mai mică, mezina trebuia să aştepte cinci ani înainte de a veni rândul ei să se ridice din străfundul oceanului și să vadă pământul cum o facem noi. Totuşi, fiecare dintre ele a promis să le zică celorlalte ce a văzut la prima ei vizită şi ce crede că a fost cel mai frumos, deoarece bunica lor nu le putea zice destule;  erau foarte multe lucruri despre care voiau informaţii. Niciuna nu dorise la fel de mult ca mezina să-i vină rândul, cea care avu atât de mult timp de aşteptat, şi care era tăcută şi gânditoare. Multe nopţi a stat uitându-se pe fereastra deschisă, privind prin apa albastru închis, şi urmărind peştii cum împroşcau apă cu aripioarele şi cozile lor. Putea vedea luna şi stelele sclipind slab;  dar prin apă păreau mai mari decât le vedem noi. Când ceva ca un nor negru trecea între ea şi ei, fata ştia că era ori o balenă care înota deasupra ei, ori o corabie plină cu fiinţe umane, care nu şi-ar fi imaginat niciodată că o frumuşică mică sirenă stătea sub ei, ţinându-şi mâinile albe departe de chila corăbiei.
      De îndată ce cea mai mare dintre surori a împlinit cincisprezece ani, i-a fost permis să iasă la suprafaţa oceanului. Când s-a întors, avea sute de lucruri despre care să vorbească; dar cel mai frumos, a zis ea, era să stai în lumina lunii, pe o bancă de nisip, în marea tăcută, lângă coastă și să te uiţi la marele oraş din apropiere, unde luminile sclipeau ca sute de stele; să auzi sunetul muzicii, hărmălaia trăsurilor, şi vocile făpturilor umane şi după să auzi zdrăngănitul vesel al clopotelor din turlele bisericii;  şi pentru că nu se putea duce în apropierea acestor lucruri minunate, şi le dorea cu mai multă ardoare decât oricând. Oh, n-a ascultat cea mai mică soră toate aceste descrieri cu nerăbdare? Şi după, când a stat la fereastra deschisă, uitându-se sus prin apa albastră şi întunecată, s-a gândit la măreţul oraş, cu toată forfota şi zarva lui, îşi închipuia chiar şi sunetul clopotelor bisericii, jos în adâncimile mării.
      După încă un an, a doua soră a primit permisiunea de a ieşi la suprafaţă şi inota unde doreşte. S-a ridicat chiar când soarele apunea, şi aceasta, a zis ea, a fost cea mai frumoasă privelişte dintre toate. Întregul cer arăta ca aurul, în timp ce nori mov şi roz, pe care nu îi putea descrie, puteau deasupra ei; şi încă şi mai rapid decât norii, zbura un stol de lebede sălbatice spre soarele ce apunea, arătând ca un lung văl alb prin mare. Ea a înotat de asemenea şi spre soare; dar acela s-a scufundat în valuri, iar tonurile rozalii au apus dinspre nori şi dinspre mare.
     Rândul celei de-a treia surori a urmat;  aceea era cea mai curajoasă dintre ele, şi a înotat până la un râu larg care se revărsa în mare. Pe bănci a văzut dealuri verzi acoperite cu frumoase vițe de vie; palate și castele se zăreau printre minunații copaci ai pădurii; a auzit păsările cântând și razele soarelui erau atât de puternice încât s-a simțit obligată să se scufunde des sub apă pentru a-și răcori fața care o ardea. Într-un pârâiaș a găsit o adevărată adunătură de copii umani, aproape dezbrăcați, pălăvrăgind în apă; a vrut să se joace cu ei, dar au fugit îngroziți, și după un micuț animal negru a venit în apă; era un câine, dar ea nu știe asta, pentru că n-a văzut niciodată înainte unul. Animalul a lătrat la ea atât de teribil încât fata s-a speriat, și s-a dus repede înapoi în larg. Dar a spus că nu va uita niciodată frumusețea pădurii, dealurile verzi, și copilașii frumoși care puteau înota în apă, deși nu aveau cozi de pește.