Şi când ura devine iubire... (Cartea #1 din seria Sentimente)

~ Douăzeci şi şapte ~

“Băiete, te cunosc!” spune bărbatul ceva mai relaxat. “Ştiu unde să te găsesc şi la cine să te caut în caz de ceva,” avertizarea este mai clară decât ziua, deşi chipul acestuia nu trădează nicio grijă.

“Mike, nu i-ai ţinut deja discursul cu protecţia şi ‘Să nu-ţi baţi joc de fata mea’, băiatului?” întreabă Sandra din spatele bărbatului, iritarea acesteia plutind în aer după ce rosteşte cuvintele. Ştie că soţul îşi face datoria de tată, dar chiar mereu?! Chiar de fiecare dată când îl are pe băiat în faţă trebuie să-i ţină teoria Big-Bang-ului? Serios?!

“Şi ce are o reîmprospătare a memoriei?” spune Mike, cu privirea încă fixată pe Brenden.

“Tată, dă-te la o parte, că-mi strici seara!” îl împinge Kristeen din cale ceva cam forţat, deşi bărbatul abia se mişcă din loc. Dar aici nu e nimic de mirat, ţinând cont de faptul că tatăl ei este în formă de zile mari, în ciuda vârstei sale de mijloc.

“Desigur, scumpo,” îi aruncă fetei un zâmbet şi-i sărută tâmpla uşor. “Distracţie plăcută,” surâde dulce spre Kristeen, după care-i aruncă lui Brenden o privire ce însumează conversaţii întregi într-un singur lucru: Îmi răneşti fata, eşti ca şi mort!

După un alt schimb de vorbe tăcute între Mike şi Brenden, părinţii intră în casă – la insistenţele persuasive ale Sandrei.

“Bună,” surâde nervos Brenden, clătindu-şi pentru prima oară în această seară ochii pe înfăţişarea fetei. Şi, dă-mi voie să-ţi spun că îl apucă iarăşi transpiraţiile, deşi dintr-un cu totul alt motiv.

“Salut,” zâmbeşte Kristeen cu întreaga gură, plăcându-i ceea ce are în faţa ochilor. Dacă vreodată a crezut că Brenden este neatrăgător şi atuurile sale doar bune pentru reclamă, acum admiră cu o dorinţă aprinsă umerii laţi, picioarele ferme, mâinile lucrate şi masculinitatea curbelor feţei. Dar şi acei ochi verzi... Probabil ei au prins-o prima oară în capcană; sinceritatea ce o citea în ei şi adâncimea în care se scălda când se pierdea în privirea lui.

“Poftim,” îi oferă brunetei trandafirul, zâmbind când aceasta îl ridică la nas şi inspiră adânc, ochii ei încântători rămânând prinşi în ai lui. “Eşti frumoasă,” şopteşte băiatul, fără a-şi desprinde privirea din a fetei.

“Mulţumesc. Mergem?” îşi duce fugitiv privirea spre maşina lui. “Sunt sigură că restul grupului ne aşteaptă.”

“Mergem, deşi nu avem de ce să ne grăbim,” îi apucă mâna şi o trage domol spre vehicul, unde îi deschide portiera pasagerului din dreapta.

“Serios, pot să-mi deschid şi eu o uşă,” spune aceasta când se aşează pe scaun cât mai elegant posibil.

“Şi unde ar mai fi cavalerismul în asta?” o tachinează Brenden, închizând portiera.

Kristeen îl priveşte amuzată cum face rondul maşinii şi intră în spatele volanului.

“Vai, Doamne, uite unde dormita gentilomul!” remarcă sarcastică, oferind şi un zâmbet pe măsură.

După ce Brenden îi răspunde la surâs, cei doi rămân tăcuţi, pornind maşina şi plecând spre lovu\\cul ce-l are băiatul în cap.

Kristeen îşi plimbă privirea pe casele ce trec în viteză pe lângă ei, zâmbind când mai vede câte o persoană legănându-se în acele leagăne atârnate de verandă, ori când mai zăreşte câte un cuplu bătrân plimbându-se de mână ca nişte adolescenţi. Se întreabă dacă aşa vor fi şi părinţii ei; dacă vor fi încă la fel de îndrăgostiţi ca acum, dacă vor fi acel tip de bunici ce îşi va face nepoţelul să zâmbească din orice. Şi ar vrea să ştie dacă şi ea va avea norocul să întâlnească pe cineva cu care să aibă o căsnicie fericită, ca părinţii ei.