Şi când ura devine iubire... (Cartea #1 din seria Sentimente)

~ Douăzeci şi şapte ~

Însă nici Brenden nu se lasă mai prejos. Deşi el este cu mult mai cumpătat, dacă privirea ar ucide, mai bine de un sfert din populaţia masculină din orăşelul lor ar fi moartă şi-n gropată. Poate bieţii băieţi nu fac mai mult decât să admire părul negru al brunetei sau ochii albaştri ce fac un contrast strident cu pielea uşor bronzată. Sau poate doar se întâmplă ca aceştia să privească fugitiv în direcţia fetei, roi să se împiedice de ea în căutarea altcuiva. Orişicum, privirea aprigă şi dură ce o primesc băieţii de la Brenden îi fac să-şi ascundă ochii de ai lui. Iar cei ceva mai curajoşi, care îşi menţin poziţia fermi, ajung să se retragă imediat ce şatenul adoptă o poziţie ameninţătoare, ridicându-se pe întreaga înălţimea a sa de aproximativ un metru optzeci, cu mâinile la piept încordate – pentru a părea mai mari – şi picioarele uşor depărtate. Iar asta, împreună cu faţa sternă, construiesc o imagine ce sperie pe majoritatea.

***

“Nu te mai foi, femeie!” spune exasperată Carmen pentru a nşpea oară. “Am să-ţi scalpez tot capul dacă nu stai locului!” exclamă aceasta, încercând să-i prindă-n părul negru nişte ace la fel de negre, făcându-i o coafură complicată.

“Dar doare ca naiba!” se plânge Kristeen, simţindu-şi pielea capului luând foc.

“Soarta; baba la frumuseţe suferă!” atacă Carmen, prinzând alte clămiţe printre bucle largi şi lucioase.

Kristeen oftează şi mormăie nefericită, lăsându-şi umerii să cadă, lucru ce duce la o altă muştruluială din partea verişoarei sale pentru că se mişcă.

Trece o jumătate de oră până Carmen declară că a terminat cu aranjatul lui Kristeen.

Cea din urmă poartă o rochiţă albă cu desene intrigante de un albastru marin, mulată până sub bust, curgând apoi în valuri suave, unde mai multe desene fără cap şi fără coadă sunt lucrate într-o frumoasă învălmăşeală. Acele de păr prinse cu tact nu permit decât unor şuviţe rătăcite să atingă umerii goi şi gâtul ce pare mai lung, iar bretonul abia achiziţionat îi încadrează frumos chipul. Machiajul făcut natural, doar cu puţin praf alb de ochi şi un creion albastru ce face conturul pleoapelor superioare, pe cele inferioare fiind aruncată doar puţină pudră închisă la culoare, îi scoate în evidenţă ochii frumos coloraţi, deşi aduce la iveală şi timizii pistrui de pe nas şi pomeţi. Iar cu puţină pudră roz, pentru a-i da culoare în obraji, imaginea este completă.

Încălţând pantofii albi şi luând o poşetă albă – la insistenţele verişoarei – din mâinile acesteia, Kristeen inspiră o gură de aer şi coboară la parter, unde îşi va aştepta partenerul.

Brenden iese din Elantra lui gri, îmbrăcat într-un costum negru, purtând o cămaşă de un albastru atât de întunecat încât ar putea fi confundat cu negru, cu o cravată ce stă largă la baza gâtului şi cu o faţă crispată, emoţiile făcându-l să fie agitat. Cu o singură floare în mână – un trandafir alb, cu sclipici albastru pe marginile petalelor –, ştergâdu-şi cu podul palmei fruntea şi tâmpla, îşi înghite nodul şi sună la uşă.

Iar cel ce deschide este însuşi Mike. Acesta, purtând o figură serioasă, uşor ameninţătoare, îşi curăţă gâtul. Îl măsoară pe băiat de câteva ori, de parcă ar fi fost pentru prima oară când îl are în faţa ochilor, după care îşi opreşte privirea în a lui Brenden.

“Să ai grijă de ea şi nu cumva să-mi vină acasă însărcinată, clar?” spune acesta atât de serios, încât îl face pe şaten să se sperie pentru o clipă. Oare ştie ce are el plănuit pentru această seară?

“Da, domnule,” spune pe-o voce gâtuită, de parcă ar duce lipsă de oxigen.

Când îi aude tonul, Mike nu se poate abţine şi lasă un zâmbet să-i lumineze faţa.