Sânziene (finalizată)

7. Început

              La un rând de case în spatele pieței, am zărit stâlpii de piatră albă ai unei case. Verdeața o năpădise până la etaj, dându-i un aspect răcoros, iar treptele generoase din față te primeau mândre, parcă impunând casei, de la intrare,  respect și supunere. La poarta de lemn a casei stăteau două gărzi înarmate, cu priviri dure și împietrite. 

             -Stai! strigă una din gărzi cu o voce tunătoare. Ce vrei? 

             -Am venit la stăpâna casei, doamna Adeona, soția lui Rufus și protectoarea mea! spuse  cu hotărâre Marcus. Suntem așteptați...

             Bărbatul ne privi neîncrezător, apoi se uită la celălalt gardian și își drese glasul.

             -Pe cine să anunț? 

             -Marcus și fata promisă, răspunse el făcând o plecăciune ușoară.

             Grădina care înconjura casa era foarte colorată. Copăcei crestați în formă de flacără, alei bătute cu pietre albe și negre, băncuțe de lemn susținute pe picioare de piatră șlefuită, bazine mici cu apă, pe care pluteau flori palide, toate erau așa de frumoase și atent construite. Marcus mergea înaintea mea fără să zăbovească asupra minunățiilor din grădină, dar eu eram deja fermecată. Pășeam cu bucurie pe treptele văzute încă de la poartă. Uși mari, care se deschiseră cu greu, ne despărțeau de interiorul casei.

              -Stăpâna este în sala mare..., anunță o femeie înveșmântată într-o cămașă lungă, albastră. 

              -Știu drumul, zise Macus.

              -Vin cu voi, așa se cade..., adăugă femeia luând-o înaintea noastră.

              Marcus știa drumul... Îmi închipuiam că adusese multe fete în această casă. Pe jos marmura rece îmi trimitea prin opinci fiori de gheață. În mijlocul unei săli spațioase, având pereții pictați frumos cu zeițe purtând podoabe scumpe și fructe în coșuri generoase, trona o fântână din care țâșneau fire strălucitoare de apă. Clipocitul lor mă atrăgea ca o vrajă. Aș fi vrut să ating acea apă, care semăna atât de mult cu jocul făcut de spuma râului când se lovește de pietrele din cale. 

              -Nu atinge apa! am auzit o voce blândă. Este important ca sclavii să nu atingă lucrurile stăpânilor! 

              M-am întors spre voce și am văzut cum o femeie înaltă și subțire, care părea destul de fragilă în modul cum înainta, sprijinindu-se de brațul lui Marcus. El mă mustră din priviri și m-am retras cuminte cât mai departe de fântână.

             -Iertare! am îngăimat cu privirea în pământ.

             -Nu mi-ai spus că este așa de tânără, Marcus. Am crezut că i-a trecut de mult vremea de măritiș și-a ales să nu mai tânjească după vreun pretendent uitat de prima tinerețe. Dar ce văd? O fată care se îmbujorează la auzul vorbelor mele, care pleacă privirea în fața mea, deși neamul ei a fost unul de luptători vestiți? O copilă, mai pe scurt!

             -Copila asta vă va face șederea aici mult mai confortabilă, doamnă. Are calități pe care sigur le veți prețui...

             -Da, știu, mi-ai spus... , făcu doamna trecând de mine mai departe. Când o pot avea sub acoperișul meu? 

             Mă voia! Probabil că nu fusesem chiar un dezastru, că nu-i făcusem impresie proastă. Îmi frământam mâinile neștiind ce să fac cu ele. Marcus o conducea spre o sofaua împodobită cu multe perne, iar eu rămăsesem în picioare în fața ei.