Irene

Capitolul 1

            Seara se lăsase, iar Irene se străduia să fie cât se poate de silențioasă. Trecând prin fața camerei lui Lily, însă, scările o sabotară, trosnind înăbușit. Din fericire, mama sa adoptivă nu mișcă nici un deget, iar Irene reuși să se strecoare afară. Răcoarea o împresură pe tânără, făcând-o să-și strângă brațele la piept și să-și grăbească pașii. Nu-și cunoștea prea bine destinația, însă știa un lucru: că-i era nemaipomenit de teamă. Înaintă, până ce, privind în urmă, nu-și mai putu zări casa. Întunericul era sfidat doar de lumina câtorva felinare stradale, lumină ce n-o ajuta pe Irene prea mult. Zări, la câțiva metri înaintea sa, o mamă strângându-și copilașul la piept, iar în mintea ei se înrădăcină imaginea Marthei. „M-ar recunoaște?" se întreba ea.

           Doar câteva sute de metri o mai despărțeau de provocarea ce-i usca gâtul și-i făcea palmele să transpire. Nu ar fi putut să se întoarcă tocmai din fața clădirii, nu? Se gândea la ce i-ar spune Ema. Probabil că ar fi încercat să o încurajeze, însă Irene era singură, singură și sătulă. Nu neaparat de singurătate, ci, mai precis, de ea însăși...

           Clădirea în fața căreia se oprise nu era altceva decât centrul unui grup de sprijin pentru cei ce sufereau de depresie. Stătea să se dărâme, fiind evident faptul că era deja abandonată de ceva vreme când primarul o pusese la dispoziție pentru aceste întâlniri. Pereții erau scorojiți și, la baza lor, zăceau câteva bucăți de tencuială de un alb murdar. Buruienile năpădiseră de mult grădina ce se întindea pe câțiva metri pătrați, în fața casei, iar prin geamurile soioase nu se zăreau decât vagi contururi.

           Cu mâna amorțită de ger, apăsă pe clanță și privi înăuntru, examinând încăperea străină. Aceasta era, însă, primitoare și caldă. Mirosea a praf și a vanilie, aburul îmbietor provenind de la o lumânare aprinsă. Pe când se dezmetici, Irene remarcă perechile de ochi ce se-ntorseseră brusc spre ea. Se propti mai bine în prag, întrebându-se dacă nu cumva avea să se prăbușească. Își mască sfiala cu un zâmbet stângaci și acceptă invitația unuia dintre părtași, alăturându-se cercului.

— Cum te numești? i se adresă o femeie mărunțică.

— Irene.

— Ai vrea să ne spui ceva despre tine, Irene? Spune-ne cum te simți.

           Se opri câteva clipe să-și adune gândurile, însă chiar aceste secunde îi păruseră o eternitate, iar când vorbi, toți păreau să o privească compătimitor.

           — N-aș putea să zic exact cum mă simt... Presupun că sunt singură. Aș putea spune, chiar, abandonată, de părinții mei... Am încercat să mă resemnez de multe ori... N-am avut prea mult succes în asta, și-a rămas așa. Mereu "pe altă dată"... S-a înrăutățit și... ei bine, iată-mă!

           Nu-și dorise să stârnească milă și începea să se simtă jalnic în fața atâtor oameni care, deși erau acolo pentru aceleași motive, păreau atât de „îmbinați". Asta spre deosebire de ea, care nu s-a simțit niciodată un întreg. Bineînțeles, erau și câțiva pe chipurile cărora se citea cât de deșirat le era sufletul. Pentru aceștia, însă, Irene simțea doar o repulsie instinctivă.

           Pe măsură ce timpul se scurgea, Irene se simțea din ce în ce mai obosită. Era obosită, mai ales, de tristețea care plutea în încăpere. Fiecare persoană care lua cuvântul, spre a găsi puțină înțelegere, o storcea de energie. Începuse să creadă că nu asta era soluția mult așteptată pentru problemele ei.

           Înapoindu-se acasă, se repezi în camera sa, în căutarea Emei. Norocul ei era că Ema, parcă pândind-o, se găsea întotdeauna la locul potrivit, în momentul potrivit. Numaidecât i se așeză alături, pe pat, și începu să înșire toate detaliile acelei seri.

— Spuneai că te-au făcut să vorbești, o întrerupse Ema, dornică să audă reacția lui Irene.

— Până la un punct, da. Apoi am ascultat.

— E un început.

— Știi ce-i cel mai trist? Ne întâlnim așteptându-ne să fim salvați, dar ironia e că nu există niciun salvator, suntem doar victime. Nimeni nu ar fi în stare să dea un sfat sau să te motiveze...

           Conștientă de realitatea situației, Ema fu nevoită să se resemneze. Irene avea dreptate. Se gândea, totuși, că nu o mai văzuse cu adevărat fericită de prea mult timp. Detesta să o vadă pălind din ce în ce mai mult, zi de zi. Ceva trebuia să se schimbe și tocmai i se dovedise că grupul de sprijin nu fusese o idee prea bună.

           Irene era, și ea, adâncită în gânduri. În mintea ei prindea contur o idee, ceea ce nu însemna neaparat ceva bun. Se mai gândise și înainte la asta, dar, constatând că grupul de sprijin nu i-ar fi de prea mare folos, începu să se întrebe dacă n-ar fi mai bine să se ridice în sfârșit pe propriile picioare și să facă singură câțiva pași. Își dădu seama că era chiar bună la a fi pe cont propriu. Doar o făcea de câte ori Ema nu era prin preajmă! Așa se materializă, deci, ideea de a-și căuta părinții. N-ar fi fost ușor, dar, la final, s-ar fi putut alege cu o familie. Poate că merita o încercare.

           Între timp, la mai puțin de o sută de kilometri depărtare, într-o cameră a unui hotel modest, se purtau discuții aprinse. Conversația se întețise chiar înainte de încheierea unei afaceri, cei doi participanți trezindu-se cu un purpuriu sălbatic în obraji. Când se decisese să-l angajeze, Lars își imaginase un individ mai strașnic; când se întâlniră, într-un final, însă, dădu nas în nas cu un băiețandru atât de firav, încât acoperirea nu i-ar fi fost nicicând deconspirată. Se bucura în sinea sa, gândindu-se la câștig. Abia aștepta să-i râdă în nas femeii pe care o considera vinovată de întreaga situație.

           Tânărului, însă, puțin îi păsa de circumstanțele în care se afla cel care-l însărcinase. Îl privea sorbindu-și băutura, deja la al treilea pahar, imagine pe care o găsea de-a dreptul respingătoare.

— E ultima oară când îți mai spun, trânti el paharul pe masă. Procedezi exact cum îți zic, altfel îți poți lua adio de la bani. Nu-ți face griji că n-aș afla ce și cum faci. Am și alte surse, băiete! se răsti Lars.

           Tânărul își dădu ochii peste cap. Avea mai multe cunoștințe de manipulare decât ar fi visat bătrânul și nu se temea deloc de amenințările sale. Nu-i suferea gesturile de superioritate, însă nevoia de bani îl silea să se supună cerințelor lui. Ridică și el tonul pentru a-și demonstra hotărârea.

— Fie, s-a decis. Voi începe luni și până la sfârșitul săptămânii vreau un avans. Altfel, înțelegerea noastră cade. Sper că m-am făcut înțeles.

           Ieși ca o furtună din cameră, lăsându-l pe Lars să mediteze. Bătuseră deja palma, așa că nu mai era loc de răzgândire, dar se gândea, mai ales, la cum va decurge totul. Își termină băutura având o imagine radioasă în minte și un zâmbet larg pe chip. 

N.A. Uite că am ajuns și la cea de-a treia variantă a acestei cărți. :)) Sper că nu v-am bulversat prea tare, în special pe cei care au citit și înainte. Am fost puțin nesigură dacă să postez, sau nu, acest capitol, mai ales pentru că nu știu dacă va fi varianta finală. Dar, din nevoie de feedback, mi-am luat inima în dinți și iată-l! Sper că v-am ridicat câteva semne de întrebare cu acest prim capitol. :) Deși nu pot să promit nimic pentru următorul (probabil va veni destul de târziu), vă asigur că depun maximum de efort ca să iasă bine de data aceasta!  (Ultimul update: 08.01.2018)

Tot cu ocazia asta, aș vrea să vă urez tuturor un 2018 cât mai bun!