Daemonia

Capitolul 12:

Acesta zambi, aratandu-mi sper malul dinspre miazazi.

-Acum plecati si aveti grija! Caci aventura voastra de abia a inceput si e plina de pericole!

Ne-am despartit de noi nostrii camarazi, intr-o mare de urari si chicote. Ne urcam in barcuta din lemn, ce ne fusese pusa la dispozitie si coboram incet, pe suprafata stravezie a raului, pornind incet spre Caewryn. Niciunul din noi nu vorbea, dupa ce ne-am aruncat cateva priviri amenintatoare, am inceput sa ne facem de lucru. Lexi, aflata in corpul lui Trakon, vaslea in liniste, Trakon citea carte pe care Lexi o luase din cabina lui Isaac, in timp ce Rose privea reflexia lunii in apa cristalina, in care se juca cu degetele.  Vazand ca in continuare nimeni nu vorbea, am decis sa-l intreb pe  Trakon, de ce Isaac l-a numit uratgardian.

-Ulgarthian, nu uratgardian si prietene, lasa-ma sa-ti spun despre Ulgarth si urmasii lui.

-Presimt ca aceasta este o poveste lunga si merita spusa ultima!  Am sa incep eu, caci a mea este cea mai scurta.

-Amice, asta e nasol si ai dreptate! Macar aici sa fi primul, daca la barbatie esti ultimul! Spuse acesta tusind.

Am vrut sa-i raspund, sa-i dau peste bot, dar ma lasase fara cuvinte. Desi stiam cu cine vorbeam, nu puteam trece peste aparenta acea de fata, sub care se ascundea sufletul ulgarthianului. Imi plec privirea, rusinat, auzind rasetele copioase scoase de catre fete.

-Nu la asta ma refeream! Povestea mea e cea mai scurta, nu dotarea din stoc.

-Nici aia nu e prea mare! Intervenii Rose. Nu de alta, dar eu nu simt nicio diferenta de ce am acum si ce aveam inaintea! Continua aceasta ranjind malefic.

-Gata! Strig cat de tare m-au tinut plamanii. Putem sa nu mai vorbim despre soldatelul meu, va rog?

-Bine spus, soldatel! Acum, te rog, continua cu povestea, ca doar o ai cea mai scurta!

-Am inteles, va amuza la nebunie marimea copacelului meu! Cum spuneam, povestea mea fiind cea mai scurta, trebuie spusa prima.

-Da, da…Povestea ta e cea mai scurta, mai scurta decat barbatia ta, daca asta este macar posibil! Acum, incepe odata!

-Numele meu este Leo Lucifer, fiul Melissei si al lui Falkner Lucifer. M-am nascut in Daemonia si cred ca am si mi-am petrecut o mica parte din viata aici, dar asta am aflat de curand. Pana acum cateva zile, nu stiam de existenta acestui taram. Locuiam intr-un orfelinat alaturi de sora mea mai mica, Amelia si cel mai bun prieten, Andrew, dar noi ii spuneam Drew. Lumea mereu si-a batut joc de mine si a profitat de bunatatea mea, asa ca m-am folosit de inteligenta mea nativa pentru a ma folosi de ei. M-am inchis in mine, renegandu-mi orice sentiment ce ma defineau ca om, iar in momentul cand au disparut, am fost acaparat de intuneric. Un intuneric ce ma devora din interior, un intuneric…nu stiu exact cum sa va explic, dar mi-a mistuit sufletul, lasand niste rani ce nu pot fi vazute decat de mine. Rani ce nu se vor vindeca vreodata. Dar asta a trecut, lucrurile s-au schimbat. M-am lasat cotropit de sentimente din nou, m-am indragostit si am suferit si din acea suferinta a aparut o noua iubire.

-In regula, e de ajuns! Am inteles, ai avut o viata jalnica! Spune-mi ce puteri ai si ce slabiciuni!

-Ah…sa vedem, sunt destept si ma pot folosi de ce am prin jurul meu! Cat despre slabiciuni…astea sunt multe: cutite, sabii, sageti, pistoale…pricepi tu, cam tot ce ma omoara!

-Am devenit inutila! Spuse Rose, lovindu-se cu palma peste fata.

-Care e povestea ta, Rose? Intreba Lexi, miscandu-si corpul masiv, acoperit de muschi, incercand sa se faca confortabila.

-Povestea mea? De ce nu ti-o spui tu pe a ta?

-Pentru ca eu am intrebat prima, d-aia!

-Sa zicem, doar de data asta! Ma numesc Rose Black, sunt un dhampire. Mama este un vampire, tata a murit dupa ce m-am hranit din el. Am toate puterile unui vampir, dar nu sunt afectata de lumina soarelui. Cat despre slabiciunile sunt: setea pe care trebuie sa o controlez pentru a nu-I ucide pe toti din jurul meu si pe timpul zilei, nu am niciun fel de putere supraomeneasca, dar tot sunt in stare sa ma apar mai bine decat soldatel, aici de fata! Acum e randul tau, Lexi!