În jur e ceață. Orașul ăsta s-a schimbat al naibii de mult, iar eu arăt ca o fantomă care bântuie străzile Timișoarei în miezul zilei. Mă simt atât de obosită fizic și psihic și vreau doar să știu că totul e bine și că totul va reveni la normal. Cum poate reveni totul la normal, însă, când nimic nu mai e la fel ca înainte? De ce e atât de greu și de ce respir atât de greu? Nu îmi dau seama ce se întâmpla de fapt, până ce privirea mi se diminua și începeam să nu mai văd decât negru în fața ochilor. Picioarele mi se dezechilibrează și în câteva secunde nu mai am niciun fel de control asupra corpului meu. Cred că am leșinat, de fapt, nu cred, așa s-a întâmplat, întrucât mă trezesc într-un pat de spital cu o față cunoscută în dreapta mea. Prima dată nu realizez cine e din cauza amețelii, dar în scurt timp îmi revin și realizez că lângă mine nu era nimeni altul decât Bogdan. Izbucnesc într-o criză de nervi.
- SĂ NU ÎNDRĂZNEȘTI SĂ PRETINZI CĂ ÎȚI PASĂ DE MINE. IEȘI ÎN MOMENTUL ĂSTA AFARĂ, TÂRFĂ CE EȘTI.
Tocmai l-am numit târfă, iar el a început să râdă.
- Ce e așa amuzant?
- Mi-a fost dor de tine.
În momentul acela nu am mai spus nimic, doar mă uitam în tavan și așteptam să tacă. Am tăiat tăcerea.
- Ce spune iubita ta despre a mă vizita pe mine?
- Stai, ce?! Iubită?
- Ana, ce dracu' ești așa mirat?
- Ana? a spus și a început să râdă. Stai, tu credeai că eu și Ana suntem...
- EA MI-A SPUS ASTA.
- Nu cred că ar minți în legătură cu asta.
- Păi, de fapt, mi-a zis că v-ați apropiat în ultimul timp ...
- Da, asta e adevărat. Am ajuns să fim gen prieteni super buni, adică, am trecut amândoi prin pierderea ta și am început să ne înțelegem reciproc.
- Oh ...
- Dar de la a ne înțelege bine până la relație e un drum lung ...
- Ok, taci. De ce ești de fapt aici?
- Păi...
- În fine, nu spune nimic. Vreau să știu de ce sunt eu aici.
- Ai leșinat pe stradă, cineva te-a văzut și a sunat la 112, apoi o asistentă te-a recunoscut și i-a sunat pe părinții tăi, iar părinții tăi m-au sunat și pe mine.
- UNDE SUNT PĂRINȚII MEI ȘI DE CE DRACULUI ERAI TU AICI ȘI NU MAMA?!
- Calmează-te, Ștef. A fost și ea aici, doar că nu te-ai trezit.
- Ă, da, cu siguranță soarta a vrut să mă trezesc și să vorbesc cu tine.
- Scuze, îi chem acum pe ai tăi.
În momentul în care mama a intrat pe ușă am început să plâng ca un copil căruia i-ai furat jucăria preferată, și nu glumesc, chiar plângeam ca un copil: aveam spasme și toate cele.
- Ok, scumpo, calmează-te.
- Nu pot, spun eu printre suspine.
- Ești în siguranță. Spune-ne ce s-a întâmplat, cu toții credeam că nu te vom mai găsi niciodată ... Izbucnește și ea în plâns.
Atunci tata intră și el în cameră și preia conversația.
- Deci, mama ta este prea emoționată să continue. Scumpo, cine ce ți-a făcut și ...
- Și de ce arăt ca o fantomă hămesită? spun eu încercând să par amuzantă, însă e clar că umorul deja îmi pierise.
- Povestește. Sau nu, dacă e prea mult pentru tine, dacă ești într-un șoc, ar trebui să mergem acasă pur și simplu, să lăsăm polițiștii să își facă treaba și totul să revină la normal...
- Dar nu vreau asta. Sunt marcată pe viață. Am pierdut 2 ani din viața mea, 2 ani ai adolescenței închisă și în depresie.
- Ok, continuă, plângi dacă vrei, descarcă-te.
- Totul a început cu acel tip, în acea vară. Mamă, îmi pare rău că nu te-am ascultat...
- Cine e acest tip?
- Îl cheamă Daniel Hard. Are 18 ani acum, atunci avea 16. Ții minte că te-am întrebat dacă un străin pe care l-am cunoscut recent și în care am încredere oarbă e demn de încrederea mea?
- Scumpo, ți-am spus să nu ai încredere în nimeni.
- Da, mamă. Și eu am avut, pentru că nu îi puteam rezista zâmbetului acela fermecător. Am ieșit cu el în noaptea aia. Am ieșit fără să vă spun, exact cum mi-a spus el să fac. Când s-a făcut miezul nopții și ați adormit am ieșit. Am ajuns la cea mai apropiată cafenea și acolo mă aștepta. Am început să vorbim, totul a fost bine până când m-a luat de mână și mi-a spus să ieșim afară, să-mi arate luna. Da, "să-ți arăt luna". Ce idiot lipsit de prieteni ar mai spune asta? Nu a fost de ajuns că nu știe să se poarte cu o fată, dar când a încercat să mă sărute și l-am refuzat mi-a dat o palmă. Mi-a dat o palmă, mamă. A fost prima palmă din viața mea.
- Nenorocitul ăsta trebuie denunțat, îl aud pe Bogdan din spatele tatei.
- Și nu s-a întâmplat doar asta... Când am vrut să plec, nu m-a lăsat și, astfel am început să țip. Țipam din toți plămânii până mi-a pus mâna la gură și un pistol la tâmplă. Da, un pistol. Aveam doar 14 ani, voi ce ați fi făcut în locul meu? ... Cu pistolul la tâmplă am intrat în nenorocita de limuzină a lui și am ajuns undeva prin Constanța într-o cameră nașpa. Nu vreau să spun că era urâtă camera, chiar era ok... Însă atmosfera era mai ceva ca într-un film horror. Mă temeam atât de rău pe zi ce trecea, iar el venea și mă săruta în fiecare zi, iar dacă mă opuneam mă plesnea. În fiecare zi îmi notam câte un mic detaliu pe care îl mai aflam din micile conversații cu el pe care le aveam când mâncam. Câteodată ieșeam cu el la cinema sau la cumpărături. Chiar m-a prezentat părinților lui... De-ar fi știut ei cum mi-a distrus viața persoana asta infectă. Îl urăsc, mamă, tată... Și îmi pare nespus de rău, vă iubesc.
- Nu trebuie să mai spui nimic. E de ajuns că ești aici teafără și că nu ți-a făcut alte chestii. O să avem grijă să plătească pentru tot. Peste câteva zile vei fi externată din spital și totul va fi bine, o să vezi. Bogdan și Ana vot avea grijă și ei de tine. Nu ești singură.
- Vă iubesc...
- Scumpo, acum ar trebui să plecăm, tatăl tău lucrează la noapte, iar eu trebuie să stau cu bunica ta, s-a îmbolnăvit destul de rău și are nevoie de mine. Nu te deranjează?
- Nu, normal că nu, abia aștept să vin și eu acasă, o să am grijă de bunica. Mi-e așa dor de ea.
- Și ei...
- ...
- Va rămâne Bogdan cu tine peste noapte să se asigure că totul e bine și că ai tot ce trebuie, o să fii bine. Ai avut o cădere de calciu și cred că ai leșinat de la stres sau supărare. Mâine te vei simți măi bine, da?
- Da, mamă.
- Te iubesc, noapte bună.
- Și eu, noapte bună.
După ce a plecat mama, Bogdan a și intrat în camera mea de spital și s-a așezat în patul de lângă patul meu.
- Nu ai nimic mai bun de făcut?
- Adică să stau acasă ca un tâmpit nefăcând nimic și să te las aici singură și cu gândurile tale paranoice? Oo, nu.
- Amuzant.
- Hei, nu știu dacă vrei să auzi asta, dar chiar am crezut că te-ai dus definitiv. Și am avut câteva căderi nervoase. Am stat în spitalul ăsta de multe ori, îl cunosc perfect. De fiecare dată am regretat că nu ți-am spus unele chestii.
- Cum ar fi?
- Păi, poate sună copilăresc și deloc matur, dar ți-am scris zeci de scrisori. În fiecare zi în care îți vizitam părinții, lăsam câte o scrisoare sub patul tău. Nu știu dacă le-au găsit ai tăi și le-au citit, sau dacă le-au mâncat furnicile, dar, Ștef, te iubesc.
- De ce nu ai spus asta după ce ne-am despărțit și ai ales să te combini cu nenorocita de Beatrice?
- Aveam nevoie de atenție, nu mă înțelegi.
- NU ÎNȚELEG? NU TE ÎNȚELEG? NU TE ÎNȚELEG?
-...
- Am fost închisă 2 ani într-o închisoare și obligată să mă sărut cu un tip de care efectiv îmi era scârbă ca să primesc mâncare, CA SĂ POT SĂ SUPRAVIEȚUIESC. În timp ce tu te rățoiai cu Beatrice pentru că da, nu primeai destulă atenție.
- Îmi pare rău, nu ar fi trebuit să spun asta.
- Păi, data viitoare, Bogdan, gândește-te de 3 ori înainte să spui ceva.
Tăcere.
- Te iubesc. Tăcere ruptă. M-am gândit de 10 ori. Și niciun argument nu poate contrazice ceea ce am spus.
