– Nu ºtiu... adicã, nu sunt sigur.
La mijlocul clasei a cincea era obligatorie o vizitã medicalã la
oftalmologie.
Mã simþeam din nou un netot din creºtet ºi pânã-n tãlpi. Bãiatul
dinaintea mea citise toate rândurile de pe tãbliþã, în timp ce eu mã
fâstâceam deja de la al doilea rând.
– Urmãtorul! strigã asistenta cu voce energicã.
Era rândul meu,
– Încearcã sã citeºti fãrã sã te forþezi.
Am încercat sã mã concentrez, m-am zgâit ºi, cu mare greutate,
am reuºit sã citesc primul rând de litere. Ca urmare a acestei
„performanþe”, ºcoala îmi asigurã gratuit o pereche de ochelari.
Când m-am dus sã mi-i prescrie, doctorul mi-a spus:
– Bãiete, cu vederea ta poþi fi considerat handicapat. Ai nevoie
de ochelari foarte puternici.
E de presupus cam ce se întâmplase: vederea îmi slãbise treptat ºi
nimeni nu bãgase de seamã. Ziua urmãtoare mi-am pus ochelarii ºi...
minune! Pentru prima datã vedeam la tablã, ºi asta din ultima bancã.
Ochelarii au fost primul pas; cu ei a început urcuºul. Notele au
început sã creascã – nu spectaculos, dar cât de cât erau o asigurare
cã sunt pe drumul cel bun.
Dupã teza de la mijlocul trimestrului, doamna Williamson m-a
luat deoparte ºi mi-a spus:
– Benjamin, te-ai ridicat foarte mult în ultimul timp.
Zâmbetul ei aprobator m-a ambiþionat ºi mai mult. ªtiam cã
voia sã mã încurajeze. Luasem un ºase la matematicã, ceea ce
însemna un progres considerabil.
Mã simþeam excelent la gândul cã luasem o notã de trecere.
Îmi spuneam: „Am luat un ºase la mate. Asta înseamnã cã încep
sã-mi revin. Aºadar, mai am ºanse. Nu mai sunt cel mai prost din
ºcoalã.” Un asemenea salt dupã numai jumãtate de trimestru –
deºi între ºase ºi patru nu e prea mare diferenþã – era un motiv sã
fiu optimist. Am simþit chiar pentru prima datã cã puteam s-o iau
înaintea câtorva din clasã.
Mama nu era însã mulþumitã de þinta pe care mi-o pusesem. O
considera mult prea modestã.
– Ia uite, progresezi. Foarte bine! Sunt mândrã de tine. La urma
urmei, de ce n-ai lua o notã bunã? Doar eºti un bãiat isteþ!
Cu toate cã eu eram pânã peste poate de fericit, mama nu era
prea încântatã. Nota de la tezã ºi încurajarea doamnei Williamson
erau un motiv în plus ca sã-mi repete:
– Nu trebuie sã te mulþumeºti cu simplul fapt cã ai trecut. Tu
eºti mult mai capabil ºi poþi lua nu ºase, ci zece!
– Mami, dar gândeºte-te cã am trecut, mã smiorcãi eu, dezamãgit
cã nu-mi aprecia meritul atât cât ar fi trebuit.
– Bine, bine, ai început sã te îndrepþi, e adevãrat, dar acum
trebuie sã mergi mai departe.
– Voi încerca, am spus eu nu prea hotãrât. Fac tot ce pot.
– Trebuie. Te ajut ºi eu.
Ochii îi scãpãrarã scurt. Ar fi trebuit sã-mi dau seama cã avea
deja ceva în minte, pentru cã nu se mulþumea sã spunã doar:
„Trebuie sã fii mai bun”, ci avea sã-mi ºi arate în ce fel. Metoda ei
s-a dovedit a fi al doilea mobil.
Pânã la tezele de la jumãtatea anului, mama s-a abþinut sã-ºi
mai spunã pãrerea despre notele mele. Fusese sigurã cã notele de
la ºcoala din Boston reflectau un progres, dar dupã ce a vãzut cât
de mult lãsa de dorit educaþia noastrã pentru pretenþiile ºcolii din
Detroit, nu ne mai slãbea nici o clipã.
Mama nu m-a întrebat însã niciodatã: „De ce nu poþi fi ºi tu
la fel de bun ca ceilalþi?” Era prea sensibilã pentru a pune astfel
problema ºi apoi nu þinea atât de mult sã fac concurenþã celorlalþi,
cât sã exploateze resursele mele intelectuale la maximum.
– Am doi bãieþi deºtepþi, obiºnuia ea sã spunã. Deºtepþi foc, ce
mai!
– Dar eu fac tot ce pot. Uite, la matematicã am numai note bune.
– Da, Ben, dar trebuie sã fii ºi mai bun, îmi spuse ea într-o
searã. Acum, cã ai început sã-þi revii la matematicã, aº zice cã e
timpul sã înveþi tabla înmulþirii.
– Tabla înmulþirii?! am strigat eu disperat, neputând sã-mi cred
urechilor. Dar ºtii cât e de-nvãþat? Mi-ar trebui un an întreg!
Se ridicã ºi se apropie de mine.
– Eu n-am decât trei clase ºi o ºtiu pânã la 12.
– Dar, mamã...
– Trebuie sã poþi. Concentreazã-te, învaþ-o ºi mâine, când vin
de la lucru, te ascult. O repetãm în fiecare searã pânã o vei ºtii mai
bine decât toþi ceilalþi din clasã.
Am încercat eu sã mai obiectez ceva, dar ar fi trebuit sã-mi dau
seama de la bun început cã o vorbã de-a ei nu admitea comentarii.
Nici nu-mi revenisem bine din ºoc, când picã ºi ultima bombã.
– ªi, adãugã ea, mâine dupã ce vii de la ºcoalã nu ieºi la joacã
pânã nu o termini de învãþat.
Aproape cã mi-au dat lacrimile.
– Cum sã-mi bag în cap toate astea? am întrebat eu arãtând disperat
cãtre coloanele de cifre de pe coperta caietului de matematicã.
Uneori, mi se pãrea cã vorbesc cu un perete. Cu o faþã
inexpresivã ºi o voce asprã îmi spuse:
– Nu pleci la joacã pânã nu înveþi toatã tabla înmulþirii!
Mama nu era acasã când mã întorceam eu de la ºcoalã, dar nici
nu concepeam sã-i ies din vorbã. Aºa ne educase.
Neavând de ales, am învãþat ºi tabla înmulþirii. N-a trebuit decât
s-o repet de mai multe ori ca sã se fixeze în memorie. Mama s-a
þinut de cuvânt ºi m-a ascultat chiar în seara aceea, dupã ce a venit
de la lucru. Faptul cã-mi acorda atâta atenþie ºi mã încuraja mi-a
dat motivaþia de care aveam nevoie.
Dupã câteva zile mi-am dat seama cã matematica nu era chiar
imposibilã. Notele au început sã creascã simþitor ºi la un moment dat am ajuns la acelaºi nivel cu ceilalþi. Nu uit niciodatã sentimentul
pe care l-am avut atunci când, dupã un examen la matematicã,
i-am rãspuns doamnei Williamson: „Douãzeci ºi patru”. Aproape
cã am þipat de bucurie când i-am repetat: „Am douãzeci ºi patru
de rãspunsuri bune!” Mi-a zâmbit într-un fel care mi-a dat de înþeles
cã era mulþumitã de progresul meu. Celorlalþi colegi nu le-am spus
ce se petrecea sau ce efect avuseserã ochelarii. De altfel, cred cã
nici nu i-ar fi interesat.
Totul a devenit deodatã altfel ºi ºcoala a început sã-mi placã.
Nu mai râdea nimeni de mine ºi nu mã mai strigau „prostul de la
mate”. Mama însã nu s-a mulþumit numai cu tabla înmulþirii. Îmi
dovedise cã puteam învãþa, aºa cã a trecut la urmãtorul punct din
„programul pedagogic”, care prevedea cã la fiecare materie trebuia
sã iau note peste cota medie. Scopul mã încânta, mijloacele însã
mai puþin.
– Cred cã pierdeþi prea mult timp la televizor, spuse ea într-o
searã, închizându-ne televizorul tocmai la mijlocul programului.
– Nu mai mult decât alþii, m-am justificat eu, argumentându-i
cã unele programe erau foarte educative ºi cã pânã ºi cei mai buni
din clasã se uitau la televizor.
Fãrã sã ia în seamã pledoaria mea, stabili noua regulã care mi-a
fãcut tot atâta „plãcere” ca ºi cele dinainte:
– Începând de azi, n-aveþi nevoie sã vã uitaþi la mai mult de trei
emisiuni pe sãptãmânã.
– Pe sãptãmânã?
Într-o fracþiune de secundã mi-au trecut prin faþa ochilor toate
programele la care þineam ºi pe care aveam sã le pierd.
În ciuda protestelor, ºtiam prea bine cã, dacã mama lua o
hotãrâre, nu rãmânea decât sã ne conformãm – doar eram niºte
copii ascultãtori. Sã nu mai spun cã încrederea pe care ne-o arãta
ne dezarma complet.
Curtis avea note mai bune decât mine, deºi era o haimana ºi
jumãtate, dar pânã ºi notele lui erau departe de a o mulþumi pe
mama. Searã de searã vorbea cu el în speranþa cã îi va corecta
atitudinea ºi va reuºi sã-i trezeascã ambiþia de a reuºi, de a nu se da bãtut aºa repede. Nici unul dintre noi nu aveam un model
dupã care sã ne formãm, ºi cred cã asta l-a afectat mult pe Curtis
care, fiind mai mare, vedea altfel lucrurile. Mama nu renunþa însã
la munca de lãmurire, chiar dacã aparent aceasta pãrea sã nu dea
nici un rezultat. Prin afecþiunea pe care i-o arãta, prin fermitatea ei
ºi, de ce nu, prin regulile pe care ni le-a impus, Curtis a ajuns mai
realist ºi a câºtigat mai multã încredere în capacitãþile proprii.
Mama ne fãcuse deja program ºi pentru timpul liber când nu ne
uitam la televizor.
– Mergeþi ºi împrumutaþi cãrþi de la bibliotecã. Trebuie sã citiþi
cel puþin douã cãrþi pe sãptãmânã. În week-end vã pun sã mi le
povestiþi.
Ascultam cu o figurã scepticã. Douã cãrþi pe sãptãmânã?! ªi eu
care în toatã viaþa mea nu citisem o carte pânã la capãt... Chiar una
pe sãptãmânã era prea mult pentru mine!
ªi iatã cã ziua urmãtoare ne-a prins târându-ne picioarele cãtre
biblioteca orãºeneascã. Bombãneam cãtrãniþi, trãgând de timp,
nedorind decât ca drumul sã nu se termine niciodatã. N-aveam
încotro; trebuia sã facem ce ne spusese mama. De ce? În primul
rând, pentru cã o respectam – ºtiam cã nu glumea de data aceasta
ºi aºtepta de la noi sã ne comportãm în consecinþã – ºi în al doilea
rând, pentru cã o iubeam.
– Bennie dragã, îmi repeta pentru a nu ºtiu câta oarã, dacã ºtii
sã citeºti, poþi afla lucruri despre absolut orice te intereseazã. Lumea
îºi deschide larg porþile pentru cel care stã cu cartea pe genunchi.
Voi doi veþi reuºi în viaþã, pentru cã veþi deveni foarte curând cei
mai pasionaþi cititori din ºcoalã.
Dacã stau sã mã gândesc, îmi dau seama cã ºi acum sunt tot
atât de convins ca ºi atunci cã avea dreptate. Avea încredere în
noi, atâta încredere, încât nu îndrãzneam sã o dezamãgim, ci
dimpotrivã, am ajuns sã fim mai siguri pe noi, sã avem mai multã
încredere în noi înºine.
Prietenii mamei o condamnau pentru severitatea cu care ne trata.
Odatã am surprins întâmplãtor o discuþie în care o cunoºtinþã îi reproºa:
– Nu-þi dai seama ce le faci copiilor punându-i sã stea toatã
ziua cu cãrþile în faþã? Vor ajunge sã te urascã.
– N-au decât sã mã urascã, a venit rãspunsul, la care respectiva
rãmase fãrã cuvinte, dar ºtiu mãcar cã au primit o educaþie.
Bineînþeles cã n-am urât-o niciodatã. Îmi displãceau, ce-i drept,
mijloacele ei de constrângere, însã reuºise sã mã facã sã înþeleg
cã toate erau spre binele meu. Nu uita sã-mi spunã aproape în
fiecare zi:
– Din moment ce þi-ai pus în gând un lucru, înseamnã cã poþi
sã-l ºi obþii.
Fiindcã îmi plãceau animalele ºi natura în general, alegeam
numai cãrþi din acest domeniu ºi, dacã la alte materii eram o
catastrofã, la biologie mã întreceam pe mine însumi. Profesorul de
biologie, domnul Jaeck, sesizã curând interesul meu ºi începu sã
mã încurajeze dându-mi teme suplimentare, ca de exemplu, sã-i
ajut pe unii colegi sã recunoascã anumite pietre, animale sau peºti.
Ajunsesem pânã acolo încât puteam numi ºi clasifica o rasã de
peºti dupã ce identificasem câteva caracteristici. Eram singurul
din clasã care reuºise o asemenea performanþã. În sfârºit, excelam
ºi eu la o materie.
La început alegeam de la bibliotecã numai cãrþi despre animale
ºi naturã, încât în clasa a V-a ajunsesem as la biologie. La sfârºitul
anului puteam clasifica toate pietrele de pe marginea drumului.
Citisem o mulþime de cãrþi despre peºti ºi despre universul acvatic
ºi începusem sã adun insecte de prin pârâuri, bãlþi ºi sã le examinez
la microscopul domnului Jaeck.
Mi-am dat seama brusc cã reuºisem sã am rezultate bune la toate
materiile. De la o vreme, incursiunile la bibliotecã au început sã mã
pasioneze cu adevãrat. Bibliotecarul ajunse sã ne cunoascã ºi ne
dãdea de fiecare datã sugestii, ºtiind cam ce fel de cãrþi ne interesau;
nu uita niciodatã sã ne punã în temã cu ultimele apariþii. Curând am
descoperit farmecul cãrþilor de aventuri ºi de descoperiri ºtiinþifice.
Citind mult, mi-am îmbogãþit vocabularul ºi mi-am dezvoltat
capacitatea de înþelegere. Am ajuns cel mai bun la matematicã.
Pe lângã testele de la matematicã, concursurile sãptãmânale de
ortografie1
au fost pânã spre sfârºitul clasei a V-a niºte ore la care
mã gândeam cu oroare. Mã poticneam la primele litere ºi trebuia
sã mã aºez la loc în bancã; nu reuºeam niciodatã sã trec mãcar la
al doilea cuvânt. Chiar dacã au trecut mai bine de treizeci de ani
de atunci, îmi aduc aminte foarte bine primul cuvânt care mi-a
trezit interesul pentru spelling.
Doamna Williamson ne-a pregãtit pentru ultima sãptãmânã din
clasa a V-a un concurs recapitulativ de spelling, intenþionând sã
ne treacã prin toatã materia. Cum era de aºteptat, a câºtigat Bobby
Farmer. Faptul nu m-ar fi surprins deloc dacã n-ar fi fost un mic
amãnunt la care nu mã aºteptam: ultimul cuvânt care i-a câºtigat
reputaþia de învingãtor a fost „agriculturã”.
„ªi eu ºtiu sã-l citesc pe litere!” mi-am spus eu, însufleþindu-mã
deodatã. Îl citisem cu o zi înainte într-o carte de la bibliotecã. Când
câºtigãtorul se aºezã, m-am simþit rãscolit de o ambiþie devoratoare.
„Puteam ºi eu!” îmi spuneam, „ºi pun pariu cã, dacã m-apuc sã
învãþ, mã descurc la spelling mai bine decât Bobby”.
Era într-adevãr o provocare. Bobby era incontestabil cel mai
inteligent din clasã. Transferându-se la noi, îi luã repede locul lui
Steve Kormos, fostul favorit.
Bobby m-a impresionat la o orã de istorie. Doamna Williamson
a menþionat cuvântul „in” ºi peste clasã se aºternu o tãcere mor-
mântalã, nimeni neºtiind sã-l explice. Bobby, venit nu de mult,
ridicã mâna ºi începu sã ne explice ce era inul, unde se cultiva ºi
cum femeile îl torceau ºi fãceau fire din el.
Ascultându-l, mã gândeam: „Trebuie sã fie un bãiat deºtept. ªi
câte ºtie despre in...” ªi stând aºa pe gânduri, cu soarele de
primãvarã bãtând în ferestre, parcã am avut o revelaþie: „Dar ºi eu
pot citi foarte bine despre in ºi despre orice altceva, împrumutând
cãrþi de la bibliotecã. Exact cum spune mama: „Dacã ºtii sã citeºti,
poþi gãsi rãspunsuri la orice întrebare”.
1 În original spelling – citire sau rostire literã cu literã, lucru dificil pentru
vorbitorii de limbã englezã, întrucât acelaºi sunet poate fi redat în scris prin
litere sau grupuri de litere diferite ºi fiecare literã are un „nume” (N.R.).
Aºa cã mi-am petrecut toatã vara citind. Când am început clasa
a VI-a, ºtiam sã citesc literã cu literã, la prima vedere, o mulþime
de cuvinte. Bobby ocupa în continuare locul de frunte, dar ºi eu
mã apropiam vitejeºte din urmã. În aceastã competiþie, setea de
cunoaºtere a pus cu totul stãpânire pe mine. Stãteam într-o zi ºi
reflectam: trebuie sã fie o senzaþie excelentã sã ºtii cã eºti cel mai
bun din clasã... Concluzia la care am ajuns a fost cã, dacã voiam
sã simt aceastã senzaþie, n-aveam decât sã ajung primul.
Lectura pe care mi-o fãceam cu conºtiinciozitate mi-a
îmbunãtãþit ortografia, vocabularul ºi capacitatea de înþelegere.
Orele mi se pãreau mult mai interesante acum. Când am început
clasa a VII-a, la Wilson Junior High School, ajunsesem primul din
clasã. Mi-am dat însã curând seama cã acest lucru nu-mi aducea
prea multã satisfacþie; simplul fapt cã eram cel mai bun nu mã
mulþumea, ºi aceasta numai datoritã influenþei mamei. Nu
muncisem numai de dragul concurenþei, doar pentru a fi mai bun
ca ceilalþi, ci mult mai mult, voiam sã ºtiu pentru sufletul meu cã
eram bun ºi cã mai bun de-atât nu puteam fi.
Majoritatea colegilor din clasa a V-a ºi a VI-a s-au transferat la
Wilson, o datã cu mine. În decursul celor doi ani, relaþiile dintre
noi se schimbaserã radical. Chiar cei care mã tachinaserã veneau
acum sã mã întrebe: „Hei, Bennie, cum ai rezolva tu problema
asta?”
Probabil cã radiam tot de fericire când le dãdeam rãspunsul.
Mã respectau, ºi nu fãrã motiv. Era o plãcere sã iei note bune, sã
înveþi mai mult ºi sã ºtii mai mult decât þi se cerea.
Wilson Junior era un liceu frecventat în majoritate de albi. Cu
toate acestea, reuºisem, ºi eu ºi Curtis, sã ne menþinem printre
primii. La aceastã ºcoalã m-am remarcat pentru prima datã printre
albi. Îmi place sã cred cã dezvoltarea mea intelectualã a fost cea
care m-a ajutat sã înlãtur prejudecata despre inferioritatea negrilor.
ªi aceastã atitudine o datorez tot influenþei mamei, pe care
n-am auzit-o niciodatã spunând ceva de genul: „Aºa sunt albii, ce
sã faci!” Deºi n-avea nici o educaþie ºi se cãsãtorise la treisprezece
ani, fusese totuºi în stare sã-ºi facã o imagine clarã asupra societãþii, aºa încât sã poatã susþine faþã de noi cã toþi oamenii sunt egali. Nu
dãdea niciodatã frâu liber prejudecãþilor când era vorba de rasã ºi
aºtepta acelaºi lucru ºi de la noi.
Curtis ºi eu ne-am lovit de multe ori de prejudecãþi ºi ne-am fi
putut lãsa foarte uºor intimidaþi, mai ales în acea perioadã a anilor
’60, din care trei incidente mi-au rãmas dureros de vii în memorie.
Când am început sã frecventãm liceul Wilson Junior, obiºnuiam
sã sãrim în câte un tren din mers, sã mai scurtãm din drum. Ne
distram grozav. ªtiam cã nu era bine, dar eu cel puþin îmi împãcam
conºtiinþa alergând dupã trenurile care nu circulau cu vitezã prea
mare. Fratele meu, în schimb, se repezea la cele mai rapide, care
încetineau la intersecþie. Îl invidiam observându-l cum opera: când
trenul se apropia de intersecþie, îºi arunca clarinetul pe unul dintre
vagoanele-platformã de lângã locomotivã, iar el sãrea în ultimul
vagon. ªtia cã, dacã nu reuºea sã ajungã la vagonul din faþã, îºi
putea lua adio de la instrument. Asta îl ambiþiona atât de mult,
încât nu ºi-a pierdut niciodatã clarinetul.
Era o adevãratã aventurã, pe deasupra ºi periculoasã. De fiecare
datã când sãream în tren, inima îmi bãtea sã-mi spargã pieptul.
Nu numai cã trebuia sã sãrim la momentul oportun ºi sã ne agãþãm
cu toate puterile de vagon, dar trebuia sã ne asigurãm în primul
rând cã nu suntem vãzuþi de conductori, care cunoºteau prea
bine acest gen de hobby ºi erau cu ochii în patru dupã puºtii de
seama noastrã care escaladau trenurile la intersecþii. Noi eram
însã imbatabili.
Dacã am încetat sã ne cãþãrãm în trenuri, am fãcut-o din cu
totul alte motive. Fugind de-a lungul ºinelor, într-o zi, când Curtis
nu era cu mine, m-am trezit faþã-n faþã cu o ceatã de bãieþi – toþi
mai mari ºi toþi albi – care se îndreptau spre mine cu furia întipãritã
pe feþe. Unul dintre ei agita un bãþ gros în mânã.
– Hei, negrule! mi-a strigat el pe un ton dispreþuitor.
M-am oprit speriat, nefiind în stare sã mai scot nici un cuvânt.
Trebuie sã fi arãtat teribil de neajutorat. Cel cu bãþul m-a atins uºor
pe umãr. M-am dat înapoi uºor, neºtiind ce avea sã urmeze. S-au postat toþi în faþa mea ºi au început sã-mi arunce în faþã toate
grosolãniile pe care le-ar fi putut nãscoci mintea mea.
Simþeam cã mã trec toate transpiraþiile. Am rãmas ca paralizat,
privindu-mi þintã pantofii, prea speriat ca sã pot spune ceva sau sã
o iau la fugã.
– ªtii cã negroteii n-au ce cãuta la Wilson? Dacã te mai prindem
o datã, s-a zis cu tine! Ai auzit?
Ochii încruntaþi mã priveau reci ca gheaþa. Fãrã sã-mi ridic
privirea, am bâiguit un „cred cã da” anemic.
– Te-am întrebat dacã ai auzit! þipã unul dintre ei.
Simþeam un nod în gât. Am încercat sã articulez un „da” cât
puteam eu de tare, dar nu prea mi-a reuºit.
– Atunci ºterge-o cât poþi de repede ºi fii atent, cã data viitoare
îþi vine rândul!
Am luat-o la fugã ºi nu m-am oprit pânã în curtea ºcolii. N-am
mai mers niciodatã la ºcoalã pe acel drum, aºa cã n-am mai dat ochii
cu golanii; în schimb, s-a zis cu toatã distracþia noastrã ºi cu sãritul în
trenuri. Intuiþia îmi spunea cã, dacã ar fi aflat, mama ne-ar fi mutat
imediat de la acea ºcoalã, aºa cã n-am suflat nici o vorbã.
Un al doilea episod, de data aceasta mult mai dramatic, s-a
petrecut când eram în clasa a VIII-a. La sfârºitul fiecãrui an
ºcolar se obiºnuia ca directorul ºcolii ºi dirigintele sã dea câte
un premiu de onoare celor mai buni elevi din clasele a VII-a, a
VIII-a ºi a IX-a. Curtis ºi eu am fost premiaþi. El era în clasa a IX-a,
iar eu într-a VII-a.
La sfârºitul clasei a VIII-a, majoritatea au fost nevoiþi sã
recunoascã faptul cã eram un elev strãlucit. Am fost din nou
premiat. La serbarea de sfârºit de an, o profesoarã se apropie de
mine ºi îmi înmânã diploma, dupã care se opri ºi, privind la
mulþimea de elevi adunaþi, începu pe un ton ridicat:
– Aº vrea sã vã spun ceva chiar acum.
ªi, spre oroarea mea, începu sã le facã moralã celor albi pentru
cã mã lãsaserã pe mine sã le-o iau înainte.
– Nu vã obosiþi deloc! concluzionã ea foarte indignatã.
Cu alte cuvinte, era inadmisibil – dupã pãrerea ei – ca într-o
clasã de albi un negru sã ia premiul întâi.
În timp ce ea continua cu reproºurile, eu încercam sã-mi pun
ordine în gânduri. Fusesem jignit, asta era clar. Cât muncisem eu
sã ajung primul din clasã, ºi acum eram minimalizat ºi pus la colþ
într-o manierã atât de grosolanã! La început mi-am spus: „Dã-i
pace. Nu-i decât o gâsculiþã proastã!”, dar apoi am simþit cum
furia punea stãpânire pe mine ºi mi-am zis: „Las’ cã v-arãt eu!”
N-am putut niciodatã sã înþeleg ce a determinat-o pe femeia
aceea sã spunã ce a spus. Îmi preda unele materii ºi îmi fãcuse
impresia cã mã simpatiza; ºtia foarte bine cã fusesem premiat pe
merit. Ce a determinat-o atunci sã fie atât de nedreaptã? Nu-ºi
dãdea oare seama cã oamenii nu sunt la urma urmei decât oameni
ºi cã nu pielea sau rasa îi face mai inteligenþi sau mai reduºi? De
multe ori se întâmplã ca cei puþini sã aibã dreptate. Cum poate
cineva sã nu-ºi dea seama de toate acestea?
În ciuda faptului cã m-am simþit jignit ºi furios, n-am spus nimic.
Stãteam ºi mã uitam la ea cum se agita. Unii dintre albi îmi aruncau
câte o privire, dându-ºi ochii peste cap în semn de dezaprobare,
vrând parcã sã-mi spunã: „Dacã atât o duce capul...”
Câþiva dintre cei care în urmã cu ceva timp mã tachinau, acum
îmi erau prieteni ºi vedeam cã nu se simþeau bine deloc.
Nici despre acest incident nu i-am pomenit nimic mamei.
Oricum n-ar fi ajutat la nimic ºi n-ar fi fãcut decât sã o rãneascã.
A treia confruntare a fost stârnitã de echipa de fotbal înjghebatã
din bãieþii de pe la blocurile din jur. În clasa a VII-a, fotbalul era
pentru mine hobby-ul numãrul unu. Era deci cât se poate de
normal ca, atât eu, cât ºi Curtis, sã dorim sã intrãm în echipã.
Problema era cã nici unul nu eram prea grozavi. În comparaþie cu
alþii, eram mult mai slabi. Aveam totuºi un avantaj – eram iuþi; la
alergat nu ne prindea nimeni. ªi, pentru cã fraþii Carson au fãcut o
impresie aºa de bunã, s-au gãsit câþiva albi care sã le bage beþe în
roate.
Într-o dupã-amiazã, când pãrãseam împreunã cu fratele meu,
Curtis, terenul de fotbal dupã antrenament, ne-am trezit înconjuraþi
de un grup de albi; nici unul nu avea peste treizeci de ani. Furia
ameninþãtoare de pe feþele lor nu mai necesita nici un fel de
explicaþii. Nu eram sigur dacã fãceau parte din banda care mã
ameninþase pe calea feratã; nu ºtiam decât cã eram speriat de
moarte.
Unul dintre ei pãºi în faþã.
– Auziþi, tipilor: dacã vã mai prindem pe-aici, direct în râu
v-aruncãm!
Se întoarserã apoi cu spatele ºi plecarã.
Aveau oare de gând sã-ºi þinã promisiunea? Oricum, nu asta ne
preocupa pe noi, ci faptul cã nu ne voiau în echipã. Mergând spre
casã, i-am spus lui Curtis.
– Care e omul care mai joacã fotbal, dacã-i fluierat ºi de
suporteri?
– Cred cã avem ceva mai bun de fãcut, mi-a rãspuns Curtis.
N-am spus nimãnui care era motivul retragerii noastre ºi nici
nu ne-a întrebat nimeni vreodatã. Mamei i-am spus doar cã
„ne-am hotãrât” sã nu mai mergem la fotbal. În plus, Curtis a amintit
ceva de „mai mult timp pentru lecþii”.
Hotãrâserãm sã nu-i spunem nimic mamei despre ameninþare,
ºtiind cã dacã ar fi aflat s-ar fi consumat prea mult din cauza noastrã.
Privind înapoi, gãsesc cã e nostim: când eram mici, mama ne-a
ascuns adevãrul în legãturã cu tata ºi cu problemele ei, iar acum
era rândul nostru sã o scutim de griji.
