Psihologul...

10

- Deci până la urmă ai făcut-o nu ? M-ai înșelat cu țăranca aia.
Arthur și Nina stăteau în picioare, uitându-se unul la altul. El nu spunea nimic, asta pentru că era dezamăgit de ceea ce vedea în ochii Ninei. Nervozitate, dar nici pic de tristețe.

- Nu se poate numi înșelat Nina, nu am făcut nimic.
- Erați îmbrățișați.
- Asta pentru că plângeam.
- De ce nu ai venit la mine scumpule ? Spune în timp ce se apropie de el. Își pune mâna dreaptă pe pieptul lui, dar el i-o îndepărtează.
- Și cum m-ai fi consolat tu ? Hm ? Spunându-mi că pacienții mei sunt idioți ? Că nu merită ?
- Păi nu merită...
- Tu ai inimă ? O privea cu atâta dezgust. Te-ai schimbat...
- Așa am fost mereu.
" Atunci nu cred că am fost niciodată cu adevărat îndrăgostit de tine.
Arthur se așează la birou. Rezemat de spătarul scaunului și cu privirea la minunatul apus, își dăduse seama că cererea în căsătorie fusese o mare greșeală.
- Ieși ! Spuse el.
- Poftim ?
- Ieși Nina, ieși ! Spune în timp ce-și întoarce privirea spre ea.
- Bine, dar nu voi uita asta. Iese din birou trântind ușa.
Își ia telefonul și îi trimite un mesaj Brianei.

                               *
Briana stătea rezemată de birou privind apusul. Un apus superb. Soarele strălucea puternic în timp ce în jurul lui portocaliul, rozul și albastrul se contopeau.
- Cât de frumos... Spune ea în șoaptă.
Telefonul bipăie în semn de mesaj.
D. Moore : Acest apus este aproape la fel de frumos ca tine.
Un mic zâmbet apăru pe fața ei. Lucru mai frumos decât acest apus nu mai văzuse. Să-i spună cineva că ea este mai frumoasă era un compliment mai mult decât minunat, și venind de la el chiar însemna mult.

          *Peste două ore*
Briana își ia geanta și telefonul, apoi iese din birou. Arthur era rezemat de peretele de lângă ușa biroului ei. Stătea acolo cu mâinile încrucișate la piept privind podeaua.
- Pe mine mă aștepți ?

                              *
- Pe mine mă aștepți ? Spune ea zâmbind.
" Clar, pe tine te-am așteptat mereu. "
- Da, mă gândeam să te duc acasă.
- Și Nina ?
- Cred că o duce Thomas...
- Cred că ar fi mai bine pentru toți dacă aș merge singură acasă. Nu vreau să vă certați iar.
- Să ne certăm, e problema ei dacă nu are încredere.

                              *
"Încredere..."
- Da, adică până la urmă vă căsătoriți nu ?
- Nu știu ce să zic despre asta... Spune el încet.
- Hm ?
- Nimic. Mergem ?
- Mergem.
Se apropie de lift și el ca un domn o lasă pe ea să intre prima. După ce intră și el apasă pe butonul pentru parter.
- Țineți liftul ! Se aude o voce de pe hol. Arthur pune mâna în dreptul ușilor pentru a nu se închide. Era Thomas care respira săcădat pentru că alergase. Mulțumesc ! Acesta se pune în fața Brianei ignorându-l pe Arthur. Se holba la ea ca de obicei. Scuze pentru mai devreme !
Arthur își dă ochii peste cap. Briana observă și îl lovește ușor fără să vadă Thomas.
- Stai liniștit, nu-i nimic.
- Mă gândeam să te duc acasă dacă vrei.
- Nina nu e cu tine ? Întreabă Arthur.
- A plecat mai devreme după cearta voastră.
- Aha...
- Deci, ce zici ? Spune Thomas în timp ce-și întoarce privirea spre Briana.
- Păi...
- O duc eu ! O întrerupe Arthur.
- Am îmtrebat-o pe ea.
- Și ți-am răspuns eu.
- Mai bine alege ea, ce zici ?
- De acord ! Amândoi o priveau insistent pe Briana, iar ea se uita ba la Arthur, ba la Thomas. La un moment dat își fixează privirea spre Thomas și îi zâmbește.
Arthur era speriat.
- Thomas, voi merge cu Arthur, el mi-a propus primul, ar fi nepoliticos să merg cu tine acum.
Arthur răsuflă ușurat și îi zâmbi Brianei.
- Da, înțeleg ! Spune exact când ușile liftului se deschid. La revedere Briana ! Spune și iese rapid, ea neavând timp să-i răspundă.
- Sper că nu s-a supărat... Spune ea.
- Ce-ți pasă ? Avea un ton serios și o privire și mai serioasă. Acum Briana dădu ochii peste cap și ieșiră din lift.

                             *
- Și am ajuns... Spune Arthur cu o voce stinsă. Ar fi vrut să petreacă mai mult timp cu ea.
Câteva picături de ploaie începură să cadă.
- Mulțumesc pentru că m-ai adus ! Spune și dă să iasă din mașină, dar el o prinde de încheietură.
- Mi-aș dori să mai stai puțin.
- Vrei să stăm aici ? În mașină ? Spunea ea zâmbind.
" Cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată." gândea el.
- Atâta timp cât suntem singuri, nu-mi pasă.
- Vrei să intri puțin ? Poate luăm cina împreună...
- Ești sigură ?
- Da, oricum e și Eric acasă, el gătește în seara asta, face niște paste delicioase.
- De acord !
Ies amândoi din mașină și intră în casă. Se descalță și merg în camera de zi.
- Surioară, tu ești ?
- Cine altcineva ?
- Eu știu... Spune în timp ce iese din bucătărie. Nu știam că avem musafiri.
Îl salută pe Arthur și se așează pe unul din fotolii.
Eric începuse să vorbească despre copilăria lor, despre toate boacănele pe care Briana le făcea. Arthur asculta și o privea pe Briana. Atât de naturală și atât de frumoasă. Pur și simplu nu-și putea lua ochii de la ea.
Un ciocănit insistent îi întrerupe. Eric se ridică și iese să vorbească cu persoana de la ușă.
Briana observă că Arthur o privește foarte insistent.
- Ce-i ? De ce mă privești așa ? Zâmbea, mereu zâmbea, lucru care pur și simplu îl înnebunea. Zâmbetul ei devenea din ce în ce mai frumos.
- Eu doar... Ai un zâmbet atât de frumos.
Obrajii ei erau acum roșii. Sunetul ușii trântite o face să-și întoarcă privirea spre Eric care avea o privire foarte tristă.
Briana se ridică și se pune în fața lui.
- Eric ? Ce s-a întâmplat ?
- Briana...
- Ce s-a întâmplat ?
- Mama și tata...
Acum Briana era speriată.
- Mama și tata ?
- Au fost găsiți morți...