supernatural

00 - || s y m p h o n y ||

-Tu nu o să mă asculți niciodată?

-De multe ori sunt surdă la chemarea îngerilor.

-Nu ai fost niciodată în iad...

-Spui tu, dar de acolo vin — știi asta foarte bine.

-Ești așa o mincinoasă.

-De ce spui asta? Tocmai tu.

-Mi-ai promis că nu o vei mai face. Mi-ai promis că vei fi senină. Mi-ai promis că nu te vei mai subestima. Mi-ai promis că nu te vei mai simți singură în preajma mea. Ce respecți din ce ai promis?

Puteam să ți-o spun de o miie de ori pe zi, ți-o puteam spune de o miie de ori în fiecare noapte — mă simțeam ca cel mai mare nimic de pe întregul Pământ, mă simțeam ca și cum aș fi fost singura care se învârtea invers decât planeta, mă simțeam în afara axei, dar tu-mi spuneai că eram centrul, eram o lavă de sentimente și idei, un vulcan de zâmbete și te uram pentru asta, pentru că fiind o așa materie, te puteam arde, dar tu nu păreai să înțelegi vreodată asta. Erai cel mai mare încăpățânat din toată lumea, dar totuși, tu îți foloseai puterea cuvintelor pentru a mă convinge să cred în ceea ce tu numeai adevărul deși nu-ți puteai lega motivele în constelații pentru a-mi face mintea să înțeleagă ceea ce tu vedeai, pentru că mă uitam de multe ori în oglindă, încercând să-mi dau seama dacă ochii mei erau doar stele sparte, făcându-mă să arăt ca o planetă picată din cosmos, sau tu doar erai lovit în ruinele de la zidul meu pe care îl dărâmaseși și erai inconștient de ce ceea ce spuneai în lupta ta oarbă de a mă proteja.

-You are always like this.

-Everywhere we go.

-We’re lookin’ for the sun.

-Nowhere to grow old.

-We’re always on the run.

-They say we’ll rot in hell.

-But I don’t think we will.

Îmi știai mai bine ca oricine fiecare obsesie, dar erai singurul care le înghițea ca pe un medicament cu gust oribil, pregătit mereu să te vindeci pentru mine ca să mă înțelegi, deși nu-ți meritam nici unul din minutele în care mă ascultai vorbind prostii și cuvinte lipsite de vreun sens sau înțeles. Ajunseseși să înveți versurile de la melodii, căci aveam prostul obicei de a cânta prin casă în dorința mea de a mă debarasa de toate momentele zilei de care nu voiam să-mi aduc aminte, pe care nu voiam să le mai simt rezemându-se de pereții craniului meu. Învățaseși atâte versuri încât, de multe ori le completai pe ale mele atunci când memoria îmi era pierdută în mult prea multe informații, înghițită în gaura neagră a ceea ce ar fi trebuit să învăț și asta era una din puținele dăți în care nu mă plângeam că știai așa de multe pentru că erai vocea mea preferată printre o miie de țipete, erai acea simfonie ce-mi dădea emoții contrastante de fiecare dată când te auzeam. Și deși de multe ori, tot ceea ce ascultam avea o latură macabră, tu o luai ca pe o mică oportunitate să-mi arăți că nu-ți era frică de mine, că erai dispus să treci prin veșnicul meu iad în care părea că eram închisă mereu, mica lume pe care o aveam în jurul meu, pe care o vedeam din spatele unor geamuri mereu dilatate.

-Nu mă vei asculta niciodată, nu-i așa?

-Ba da, de asta ți-am promis noaptea asta.

-Ce crezi că vei demonstra?

-Că ai înăuntru același foc ca al meu. Tot un demon ești.

-Mereu ești așa sumbră, nu știu de ce.

-Pentru că tu ești singura mea sursă de lumină.

-Sunt lângă tine, nu mă vezi?

-Azi luminezi așa tare încât mă orbești.

Ți-am simțit corpul ridicându-se de pe iarba moale ce-ți fusese pat de fire până atunci, întinzându-ți fiecare parte în încercarea de a-ți aranja tot ceea ce pământul tare amorțise, să fii nou-nouț, un soare mai strălucitor ca niciodată ce aveam puterea să lumineze și în timpul nopții, ocupat să prindă o stea în loc de luna ce era cu mult mai mare și mai frumoasă. Luna era perfect rotundă, era albă, era o sursă nemuritoare de lumină, dar el alerga după o stea, după o singură stea dintr-un infinit de altele, una care era imperfectă, ce avea să moară într-un final.

-Uită-te la mine.

-Chiar vrei să nu mai văd deloc?

-Uită-te la mine.

M-am ridicat la rândul meu, căutând printre firele de iarbă degetele tale, căci îmi era frig fără ele — erau ca o sobă caldă și primitoare, erau ca niște mici flăcări ce ardeau în vârful buricelor tale, erau tot ceea ce aveam nevoie ca să supraviețuiesc și de fiecare dată când le simțeam, nu-mi putea reprima un zâmbet, căci era mult prea divin pentru lumea malefică în care trăiam. M-ai pus să te privesc și am făcut-o, ca un robot ce asculta o comandă imprimată pe placa de bază, dar eu o făceam de cele mai multe ori fericită pentru simplul fapt că aveam ocazia să privesc statuia unui zeu, singurul mod de a reproduce în formă umană ceea ce era prea greu de înțeles pentru mintea omenească; eu aveam plăcerea de a atinge un artefact interzis, pe care știam că-l distrug, dar care părea să se reproducă în prezența mea.

-Astăzi suntem doar noi doi.

-Fără Meredith?

-Nu ai nevoie de ea. Azi te voi debarasa de ea.

-Am nevoie de—

-Nu ai nevoie, pentru că vei fii a mea.

-Sunt legată de ea și—

-Am zis că vei fi a mea.