Impactul Vol. I din seria "M-am Nenorocit" || PUBLICATĂ

VOLUMUL 2 - CAPITOLUL 2

Aproape am gemut imaginându-mi cum s-ar fi simțit direct pe piele sau...

— Dacă continui să mă privești în felul ăsta, o să-ți arăt că nu e necesar să fiu băiatul rău ca să te fac să-mi strigi numele.

Vocea lui mai răgușită decât de-obicei a reușit să-mi trimită un fior pe șira spinării, trezindu-mă din fantezia în care am intrat. Drace! Nici măcar nu s-a uitat la mine când mi-a vorbit, dar știam deja cum arăta albastrul acela din irișii lui când erau înecați în dorință.

Cuvintele lui au reușit să mă amețească de parcă m-ar fi atins, dar tot nu am reușit să îmi reprim comentariul.

— Ți-a mai zis cineva că ești un clișeu ambulant?

M-a săgetat cu o privire curioasă și doar am ridicat din umeri, analizându-l din nou pentru câteva secunde.

— Omule, ești un milionar blond cu ochii albaștrii care conduce un afurisit de Lamborghini.

— O să-l consider un compliment.

După ce a oprit în fața blocului meu, în mai puțin de zece minute eram deja înapoi cu un rucsac în spate plin cu toate spray-urile de graffiti pe care le aveam prin casă. Rucsac căruia Hades i-a tras o privire atât de suspicioasă, încât aproape că m-am îngrijorat și eu.

— Sper doar că acolo nu sunt droguri sau arme, a bombănit în barbă, înainte să plece și mi-am rostogolit ochii peste cap.

— Fă stânga, i-am ordonat, imediat ce am zărit strada care știam sigur că ducea spre destinație.

A virat destul de brusc, apoi m-a săgetat cu privirea.

— Serios, Devon? Periferie?

— N-ai rezista nici cinci minute printre oamenii pe care îi cunosc eu acolo, deci nu, ai încasat-o suficient în ultima vreme. Vezi clădirile alea? l-am întrebat, indicând cu indexul în față. Mergi la ele.

Când am ajuns în fața clădirilor dărăpănate și abandonate, mi-am mușcat limba pentru a nu izbucni într-un râs isteric când am văzut confuzia de pe chipul lui Hades. Am coborât amândoi din mașină și mi-am aprins o țigară, înaintând spre cel mai înalt dintre blocurile neterminate.

— Sunt aproape de marginea orașului, într-o zonă complet abandonată cu o tipă ciudată, care, de altfel, cară un rucsac în care nu vrea să îmi zică ce e. Trebuie să recunosc că atunci când practic m-ai obligat să vin cu tine, mi-am imaginat ceva cu mult mai incitant, a comentat și doar am tras din țigara dintre degetele.

— Presupun că nu sunt atâtea luminițe ca în Vegas, dar te înveți tu, l-am atacat, continuându-mi drumul pe cărarea pietruită.

Când am ajuns în fața blocului, am urcat scările până am ajuns pe acoperișul acestuia și am zâmbit larg.

Priveliștea era splendidă. Râul Detroit se vedea perfect de la înălțimea asta, luminile care împânzeau orașul sclipeau puternic și probabil nu era la fel de superb ca priveliștea de la Hollywood, dar tot era ceva. Dar, nu am venit aici pentru priveliște, căci cu siguranță asta nu era o întâlnire care urma să se termine cu un picnic și o partidă de sex. Acoperișul ar fi trebuit să fie, de fapt, încă un etaj, doar că s-au oprit și a rămas un singur zid ridicat, cel din spatele nostru. Bucata aia de beton era atracția pentru care am venit.