Între cele două lumi

Capitolul al doilea

"Niciodată nu e prea târziu să începi."

13.05.2016

Ies pe ușa blocului și inspir aerul poluat al Seulului. Astăzi voi începe prima mea zi de lucru. În mod normal, aș fi entuziasmată, dar când am fost anunțată printr-un mesaj de minunatul meu nou șef că va trebui să mă prezint la șase dimineața la cafeneaua aia aiurită, mi-a cam picat fișa. Mor de somn, la naiba! Duc lipsă de un somn bine meritat. La ora asta trebuia să mă aflu bine mersi în pătuțul meu pufos, nu în drum spre cafenea. M-am trezit la cinci jumate, astfel nu am mai avut timp să-mi savurez cafeaua de dimineață. Parcă încep să regret că am venit aici.

Oftez și deschid ușa localului, salutându-mi noii colegi de muncă ce par a fi prietenoși după zâmbetele sincere adresate mie. Intru în bucătărie și îmi pun șorțul cu emblema cafenelei pe mine, apoi îmi agăț ecusonul cu numele meu în partea stângă undeva mai jos de gât. Sunt surprinsă de șeful meu care intră zâmbăreț pe ușa bucătăriei.

— Bună dimineața, domnișoară Lee Iseul! mă salută politicos și se sprijină de o masă.

— Bună dimineața! fac o plecăciune și afișez un zâmbet amabil.

— Deci presupun că ești nerăbdătoare să afli cu ce anume te vei ocupa, nu-i așa? întreabă, trecându-și mâna prin păr.

— Mai mult sau mai puțin.

— Îmi place entuziasmul tău, chicotește și scoate din buzunarul său un micuț carnețel pe care mi-l înmânează. Vei lua comenzile, punându-le apoi pe tejghea pentru a fi luate de cei care prepară. Bineînțeles că tot tu vei duce comenzile. Ai înțeles? îmi explică tot și dau aprobator din cap. Atunci, poți să începi. Spor la treabă, se apropie de mine și îmi ciufulește părul, apoi iese din încăpere.

Expir zgomotos și îmi închid ochii. Prea sexy omul ăsta. De se mai apropie de mine, jur că nu mai scapă din mâinile mele.

— Păi... să începem.

Părăsesc bucătăria și deja sunt chemată de niște clienți. Mă apropii de ei cu pixul și carnețelul pregătit. Le notez comanda și numărul mesei, apoi mă duc la altă masă, făcând același lucru. Le așez pe tejghea și remarc alți noi clienți. Îmi încrețesc nasul, apoi mă duc spre ei. Prea mulți oameni!

***

Îmi dau șorțul jos, așezându-l frumos pe un cuier. Mă întind în așa fel încât să-mi trosnească toate oasele, apoi ies din bucătărie, salutându-mi colegii. S-a înserat destul de mult. Am lucrat prea muuult. Abia aștept să ajung acasă și să mă arunc pe mirobolantul meu pat. Îmi alung din cap gândurile când părăsesc cafeneaua și o iau la pas spre blocul în care locuiesc.

Mă opresc la o trecere de pietoni, băgându-mi telefonul în buzunar pentru a fi atentă. Mă încrunt când văd un bărbat îmbrăcat într-o cămașă neagră și niște blugi negri cum trece nepăsător strada. Mă uit într-o parte și îmi măresc ochii când remarc un tir gonind în mare viteză spre trecere.

— Ai grijă! țip spre el, dar autovehiculul trece nepăsător prin el.

Îmi pun mâinile la gură când îl observ pe bărbat nevătămat, fiind în picioare, uitându-se surprins către mine. Clipesc des, simțindu-mi picioarele cum au început să tremure nespus de tare. Îmi frec ochii, crezând că am halucinații, iar când îi deschid nu mai văd pe nimeni.

— Ce naiba? murmur și pășesc pe trecere deoarece semaforul s-a făcut verde.

Încep să alerg spre casă, sperând din toată inima să ajung mai repede. Mă simt ciudat. Nu am un sentiment prea plăcut deloc. Vântul a început să bată foarte tare, făcând ca arbuștii să se miște în voie. Ajung în fața blocului destul de rapid, dar când vreau să înaintez pentru a urca scările spre ușă, se stârnește o avalanșă de nisip nu știu de unde naiba. Îmi acopăr fața și încerc să evit să înghit nisip. Încep să țip din toată inima, timp în care toată nebunia ia sfârșit. Îmi îndepărtez temătoare mâinile de pe chip, apoi îndrăznesc să îmi deschid ochii. Inima mi se face cât un purice când dau de chipul băiatului de mai devreme.