Dorințe Târzii (finalizată, dar în curs de editare)

Capitolul 28

Colin pov.

Urmăream cu atenție harta navigatorului care mă ghida spre locul indicat de Ema și nu reușisem să-mi explic cum naiba ajunsese la atâția kilometri distanță de hotel și de plajă, dar îmi plăcea să cred că nu s-ar fi urcat de bunăvoie în mașina unui străin, aventurându-se într-o escapadă în miez de noapte, fiindcă dacă ar fi fost așa, nu mi-ar fi scris să mă grăbesc să o recuperez. 

 —Ce ai făcut, Em? am întrebat holograma din capul meu, accelerând aproape inconștient și strângând din ce în ce mai tare
volanul mașinii sport pe care reușisem să o închiriez în utima clipă, chiar în fața unui domn neatent.

Oricât de relaxant mi se părea uneori condusul acum nu-mi găseam nicidecum locul în scaun. Nu știam cu ce aveam să mă confrunt și mai ales de unul singur, ajutat doar de arma și micile proiectile de oțel pentru aceasta. 

 —Dacă Mike ar fi fost aici... am gândit în mod aproape egoist, dar chiar mi-aș fi dorit ca bunul meu prieten să-mi fie alături și de data aceasta.

Faptul că Tom plecase destul de devreme cu nevastă-sa înapoi spre casă era un plus de timp pentru mine și speram să o găsesc pe Ema teafără pentru a nu fi nevoit să dau explicații despre dispariția ei misterioasă. 

Odată ieșit de pe șosea, pe drumul neasfaltat ce mă conduse spre clădirea ce părea abandonată din mijlocul câmpiei, un soi de emoții amestecate cu teama de necunoscut, creaseră un nod imens înăuntrul meu. Cu cât mă apropiam mai tare cu atât aveam impresia că poate greșisem adresa sau doar speram asta. Era pustiu. Nici măcar un câine vagabond care să latre sau o cioară care să zboare. Nimic, iar astfel de locuri știam foarte bine la ce erau folosite.

Am parcat mașina în fața zidului de cărămidă pe jumătate dărâmat ce servea probabil pe post de gard atunci când era locuită clădirea de mărimi medii din interiorul curții, apoi mă apropiasem de intrare, analizând din mers orice detaliu care mi-ar fi putut fi util. 

În curtea neîngrijită, acoperită de iarbă înaltă și uscată, se vedeau totuși urmele unor mașini care ar fi trecut pe acolo și nu mă înșelasem, deoarece atunci când le verificasem, observasem că erau relativ recente, deși în acel moment nu mai vedeam prin jur nici măcar o mașină stricată. 

Nu-mi plăcea asta. Nu eram deloc străin de astfel de scene, căci nu de puține ori fusesem de partea cealaltă a ecuației.

Îmi pierise toată speranța, dar cu toate astea mă apropiasem încet de clădirea cu un etaj, dărăpănată, ce-mi dădea impresia că stă să se prăbușească, ținând strâns pistolul cu ambele mâini și căutând cu privirea orice obstacol în calea mea și a planului meu vag, deși tot ce vedeam in calea mea erau holuri și camere pustii, întunecate,  în unele fiind aruncate pe jos pahare de plastic colorate, în genul celor folosite la petreceri, semn că pe acolo mai venau adesea tineri dornici de after party. Nimc care să mă ajute însă. Verificasem până și băile în speranța unui amărât de indiciu. Dar...tot nimic. 

Fără a face zgomot cercetasem cameră cu cameră și nu-mi plăcu deloc liniștea cu care mă confruntasem, fiindcă aceasta-mi  creă o stare de agitație care făcu inima să o ia la galop, iar picături de transpirație să înceapă a se forma la baza tâmplelor, aducându-mi în suflet deznădejdea, iar în amintire imaginile atât de străine și totuși atât de familiare pe care trebuia să mi le îndepărtez din minte.

Nu putea păți ea asta. Nu și ea.

 — Ema!? reușisem să mai spun înghițind în sec și îndepărtând cu strângere de inimă cearșaful mizerabil.