AVIOANE DE HARTIE, de Dawn O'Porter

CAPITOLUL 1. ÎNAPOI LA ŞCOALĂ. FLO 1

Flo

- Arăți bine. Grăbeşte-te.

Mă uit la imaginea din oglindă. Nu arăt bine.

- Arăt mai bine cu părul prins.

- Nu e adevărat. Lasă-l desprins. Părul prins îți face bărbia prea mare.

Vai! Nu port niciodată părul desprins, doar ştie asta.

- Si oricum, azi eu port parul pins, asa ca nu poti sa faci la fel.

 Sally se întoarce și merge tropăind spre ușă, lăsându-mă să mă uit din nou în oglindă și să îmi strâng revoltata părul moale, castaniu-închis, într-o coadă de câl. Mă lovesc la degete cu elasticul și mă strâmb când smulg firele de păr. Acum că e prins, nu mai văd decât bărbia. 

 Fantastic! În mai puțin de trei minute a reușit să îmi inspire un complex cu totul nou. Bărbia grasă s-a alăturat nasului mare despre care m-a informat când aveam 10 ani. Dacă anul ăsta ar exista un examen GCSE pentru faptul că mă face să mă simț paranoică, ea ar fi primit 10 cu felicitări.  

 Ies din toaletă cu părul desprins și alerg după ea pe coridor. Se strecoară spre sala de clasă, amenințătoare că o directoare de școală în devenire. Nimeni nu poartă uniforma verde a școlii la fel ca Sally, cu bluza băgată perfect de jur-împrejur în fusta verde de lungimea corespunzătoare regulamentului, chiar la nivelul genunchilor. Cravată, adevărată, nu ca acelea false cu bandă elastică, e prinsă într-un nod perfect, iar părul șaten e prins în vârful capului că un rahat de câine. Înaintează de parcă ar fi pe șine, cu nașul în poziția înclinată obișnuită, căutând din ochi pe careva pe care să îl certe, iar mina ei anunța o bătălie iminentă. Merg pe lângă ea, iar nasul meu mare arată drumul, ca o săgeată care pierde rapid din viteză. Toată vara mi-am spus că anul ăsta va fi altfel, dar deabea am început de dimineață noul an școlar și "cea mai bună prietenă" a mea m-a făcut deja să tremur în ciorapii până la genunchi. 

-De ce trebuie să stăm chiar în față? întreb eu agitată.

-Flo, așa faci în fiecare an. Eu ne aduc pe amadoua la școală cât de devreme pot ca să obținem cele mai bune bănci din clasă, iar tu te plângi și mă faci mereu să întârzii. Abia dacă am ajuns înaintea tuturor celorlați fiindcă ai tândălit așa de mult.

-Iartă-mă, a trebuit să-i dau lui Abi micul dejun.

-De ce nu face asta mama ta? E copilul ei, spune Sally, demonstrând că nu a ascultat niodata nimic din ce i-am spus.

-Pentru că mamă și Julian erau în camera de zi, vorbeau cu tata. Ți-am spus că s-a mutat de acasă?

Îmi arunc rucsacul pe noua mea bancă.

-Julian s-a mutat? De ce?

Sally clatină scaunul de la banca ei și îl schimbă cu unul care nu se clătina, de pe rândul din spate.

-Nu, tata s-a mutat, spun eu, începând să mă enervez, dar încercând să nu o arăt.

-Flo, ai să mă bați la cap că tatăl tău intră iar în depresie? Chiar mă întristează chestia asta.

-S-a mutat și mi-e dor de el.

-Numai despre asta vorbești, spune Sally răutăcioasă.

Încep să-mi aranjez banca.

-N-ai mai primit nici măcar un penar nou anul acesta? întreabă Sally, dirijând conversația mai departe.

-Ăsta e în regulă, spun eu încet.

-În regulă, în regulă, în regulă. Totul este mereu doar "în regulă". Este așa de plictisitor. Cine ar vrea să fie doar "în regulă"?

Stau o clipă și mă gândesc la ce am spus. Nu îmi ia mult să îmi dau seama că eu chiar îmi doresc să fiu în regulă.