Rodul întunericului

O noapte grea

Soarele apunea, iar umbrele din camera sa își extindeau din ce în ce mai mult conturul, urmând să pună mai apoi stăpânire pe întreaga încăpere. De afară se auzeau vocile părinților săi, care se pregăteau să plece spre morgă. Își imagină cadavrul proaspăt așezat pe o masă demontabilă din metal, cel mai probabil umflat de apa în care se zbătuse minute în șir fără nicio izbândă. În minte îi apăru o presupusă scenă înspăimântătoare a morții de care avusese parte vecina sa de peste drum: mâinile acesteia agitându-se la suprafața apei reci de sub pământ, cu o expresie disperată pe chip, simțind îngrozită primejdia morții - întruchipată într-o femeie îmbrăcată în veșminte negre și zâmbind în tot acest moment, parcă trăgând-o în același timp spre fundul întunecat al fântânii cu două brațe nesfârșit de lungi și puternice, din care nici cel mai talentat înotător nu ar fi avut scăpare. Moartea pândea la fiecare pas și nu se îndoia deloc de asta. Își aduse aminte și de omul străzii, a cărui moarte și-o căuta chiar el cu multă atenție, exact așa cum ai căuta un trifoi cu patru foi printre firele de iarbă proaspăt crescute. Tipul își căuta răbdător o creangă perfectă de care să se poată spânzura în pace. Pentru el această scenă penibilă se difuza live și în premieră chiar în aer liber, unde în mod normal ar fi trebuit să fie un loc potrivit pentru relaxare. Încă nu-i venea să creadă că a fost martor la o sinucidere atât de bine organizată. Totul i se părea ca într-un vis urât de câteva secunde, dar care ți se intipărește în minte și după ce te trezești.
Deschise ecranul telefonului. Era ora nouă și un sfert. Din curte se auzi clar sunetul care îi dădea de înțeles că tatăl său pornise mașina, iar mai apoi o ușă închisă, care anunța urcarea mamei sale înăuntru, cel mai probabil pe locul din dreapta șoferului. Vehiculul părăsise curtea cu un scurt claxon, aducându-i la cunoștință faptul că din acel moment era singur în toată casa, cel puțin până la miezul nopții.
Se ridică din pat și privi plictisit pe fereastră. Vârfurile merilor din apropierea gardului de tablă cu stâlpii de fier afundați în beton, se legănau ușor sub adierea slabă a vântului. Tot vântul părea că leagănă și balansoarul din mijlocul curții. Doar că nu era așa. Un chip zâmbăreț îi întâmpină privirea neliniștită, făcându-i mai apoi cu mâna. Avea hainele zdrențuite și murdare, purta un rucsac pe umeri și un scăunel în poală, la fel și o frânghie în jurul gâtului și... Era mort. Era mort dar în sfârșit fericit. Sau așa i se păruse pe moment acel zâmbet. Însă își dăduse puțin mai târziu seama că era defapt unul diabolic. Mai degrabă un rânjet decât un zâmbet. Îl trecu un fior rece pe șira spinării în timp ce privea la zdrențărosoul binedispus care continua să-l salute, făcându-i în cele din urmă cu ochiul. Se retrase îngrozit de la fereastră, îndreptându-se cu pași grei spre ușa dormitorului său și așezându-se mai apoi cu spatele rezemat de ea. Își înfipse cu teroare mâinile în păr, ridicându-și privirea infricoșată spre tavan. Începea să reproducă înghițind în sec, imaginile surprinse în mijlocul curții, pe balansoar. Nu mai putea să fie o festă a minții, determinată de efectul alcoolului. Se simțea în totalitate treaz. Nimic nu mai era în regulă în această zi. Totul era prea ciudat, prea înfiorător și mai ales prea greu de suportat chiar și în timpul zilei. Înghiți încă o dată în sec gândindu-se la venirea nopții. Se uită de jos înspre fereastră, pe unde își mai făceau loc urme foarte slabe de lumină. Făcându-și curaj  se ridică în picioare, cu o nesfârșită groază năvălindu-i în trup, făcându-l să tremure ca la îngheț. Se îndreptă din nou cu pași mărunți spre geam. Se gândea că este foarte posibil să fi avut parte de o halucinație, sau de ce nu, de o iluzie optică. Îi era însă groază să mai dea cu ochii de prezența tipului spânzurat. Se cutremură la gândul că acesta ar mai putea să fie și acum acolo, așteptându-l să mai scoată o dată capul la lumină ca să îi poată confirma că nu are de gând să plece prea curând din preajma sa. Privi din nou pe fereastră. Balansoarul era de această dată gol, la fel cum ar fi trebuit să și fie. Vântul continua să bată liniștit, legănând și acum vârfurile ramurilor de pomi fructiferi, aflați în apropierea gardului. Se uită încă neliniștit prin toate colțurile curții, atât cât îi permitea suprafața ferestrei, căutându-l pe spânzurat, atât pe sol cât și după copaci, sau chiar printre crengile acestora. Nimic însă. Totul părea normal, cu excepția balansoarului care continua să se legene singur. Sau poate că era doar adierea vântului la mijloc. Însă era greu de crezut așa ceva, dacă priveai măcar pentru puțin timp în lumina celor întâmplate. Sau poate că la mijloc erau doar o scurtă halucinație precum cea din toaleta în care se privise în oglindă. Simțea că înnebunește treptat dar sigur. Se întoarse cu spatele la fereastră, fixându-și toată atenția spre patul care stătea lipit de peretele din fața sa. Mintea lui avea nevoie mare de un somn liniștit, spre a-i curăța toate urmele de teroare din cap, precum și din întregul corp. Odihna i se părea cea mai la îndemână și în același timp cea mai bună soluție pe care o putea adopta în momentul de față. Își îndreptă pașii înspre el și odată ajuns acolo, se lasă să cadă cu fața în pernă, obiect de la care spera să îi poată oferi unul dintre cele mai frumoase vise de până atunci, după atâtea coșmaruri pe care le trăise într-o perioadă atât de scurtă. Nu se mai sinchisea de hainele de școală în care era îmbrăcat, adormind în scurt timp după ce închisese ochii. Se lăsă plutind pe valuri calde înspre tărâmul viselor, unde probabil că îl aștepta un mediu mai bun și mai inofensiv decât cel din care tocmai se refugiase. Putea vedea la mare depărtare, o insulă plină de oameni goi dar fericiți, dansând și cântând într-o limbă ciudată, pe un țărm cu nisip galben și posibil călduț la atingere. Se afla deja în vis și nu regreta deloc acest fapt, lăsându-se în continuare purtat înspre malul apei, unde era atât de multă bucurie pe chipurile întregului trib al dezbrăcaților, care îl mai așteptau probabil și pe el, mărindu-se mai apoi numărul de fețe vesele. Acesta era un vis pe placul lui. Valurile îl lăsară până la urmă la picioarele acestora, care izbucniră în chiote zgomotoase de bucurie, ridicându-l numaidecât în picioare. Din mulțimea amestecată de bărbați, copii și femei - toți fiind în pielea goală -, se apropie un tip mai înalt cu cel puțin două capete decât oricare persoană de acolo, și în același timp, mai făcut decât un urs aflat la maturitate. Se aplecă către el și îi duse un braț musculos în jurul brâului, ridicându-l și săltându-l cu mare ușurință pe unul dintre umerii săi extrem de lați. Porni mai apoi cu el spre locul unde se părea că își aveau tabăra ciudații locuitori ai insulei. Locuințele acestora,  nu erau altceva decât colibe construite din crengi uscate, sub o oarecare formă de piramide nereușite. Erau cel mult zece astfel de case improvizate, în fața fiecăreia aflându-se câte un ceaun înnegrit, cu ajutorul cărora obișnuiau  probabil, să își prepare hrana. Prin minte i se ivi o scurtă imagine a ceea ce ar putea să urmeze, aflându-se bucată cu bucată în fiecare din aceste ceaunuri, fierbând la flacără mică sub privirile înfometate și nerăbdătoare a goliciunilor care acum se aflau în urma sa și a uriașului, căruia cel mai probabil începuse deja să-i chiorăie stomacul. Într-adevăr, în dreptul fiecarei colibe se afla câte un ceaun, iar bucuria nemărginită a întregului trib se putea datora chiar venirii lui pe insulă. Toată această bucată de pământ înconjurată de apă cât vezi cu ochii, era populată de canibali. Sau cel puțin așa părea să fie. Uriașul însă continua să meargă cu el pe umăr trecând în cele din urmă de tabără, înaintând mereu tăcut printre copaci urmat de restul tribului. Nu dădea nici un semn că ar fi obosit și nici măcar nu-i putea auzi respirația. Era in tot acest timp foarte calm și incredibil de puternic. Probabil că în felul acesta ar fi putut ocoli insula de două ori fără să simtă dureri de spate sau de picioare. Se gândi că nu putea să existe în acest loc ciudat o ființă mai biruitoare decât muntele de om,  care continua să-l ducă tot mai mult în inima insulei. Într-un fel scăpase de primejdia unui posibilități de a sfârși ca meniu principal, ceaunurile fiind deja cu mult în spatele lor. Intraseră de ceva timp într-o pădure în care se putea simți un miros ciudat de aer stătut și putrefacție. Nu părea nicidecum un loc prietenos și nici ceea ce urma să i se întâmple nu contrazicea această aparență. Grupul vesel din spatele lor își oprise mersul,  privindu-i de la mare distanță pe cei doi care continuau să se îndepărteze. Simțea de mult timp că ceva nu e în regulă, având cumva impresia că mai cunoaște de undeva această pădure. Îl cuprinse panica și încercă să se zbată, lovindu-se de strânsoarea și mai puternică a brațului, a cărui forță îi tăie numaidecât respirația. Voia să scape cumva de această matahală care părea să aibă intenții foarte serioase cu el. Nu putea să facă însă nimic, căci nu poseda nici măcar un sfert din puterea acestui ciudat,  a cărui obiectiv îi era cu totul necunoscut. Matahala se oprise în cele din urmă. Se afla în fața unei prăpăstii extrem de adânci,  în care nu se putea întrezări nicio urmă de lumină. Coborându-l pe puști de pe umărul sau drept,  aruncă o privire asupra prăpastiei după care îl aruncă și pe el. Vreme de câteva secunde, puștiul nostru cădea în gol simțind cum mirosul de putrefacție se amplifică din ce în ce mai tare. Nimic bun nu părea să-l aștepte acolo jos. Se lovi acum de un sol foarte abrupt și pietros, rostogolindu-se în mare viteză parcă spre fundul pământului. Încercă în zadar să se agațe de vreo rădăcină care ar fi putut să-i oprească căderea măcar pentru câte clipe. Nu părea însă să existe așa ceva pe acolo. Când ajunse la capătul drumului, avea zgârieturi pe tot corpul, iar din nas îi curgeau șiroaie calde și repezi de sânge. Îl dureau toți mușchii pe care îi avea si abia dacă iși mai putea ridica capul din pământ. Mirosul de carne descompusă îi invadă acum pur și simplu nările făcându-l să izbucnească într-un șir lung de tuse înfundată. Totul în jurul său era sub domnia întunericului, iar copacii  se mai puteau desluși doar după formele lor negricioase. Își duse o mână la nas,
strângându-l mai apoi cu degetele murdare de praf și încercă să respire pe gură, lăsându-se așezat pe spate cu privirea ațintită spre cerul, acum înstelat. În jurul său se auzeau parcă șoapte foarte slabe, rostite de la mai puțin de zece metri de el. Asculta încremenit toate aceste șușoteli, tremurând din tot corpul. De undeva, nu departe, se auzi o trosnitură foarte sonoră care-l făcu să se ridice în fund, privind înspăimântat prin vizibilitatea foarte slabă de care mai avea parte. Nimic nu părea să se ivească de printre copaci, nici măcar o ființă nocturnă în căutare de hrană. După peisajul întunecat în care era captiv  în aceste momente , părea că singurele vietăți nocturne care puteau să-și ducă veacul printre aceste întunecimi, nu puteau fi decât creaturi dintr-o altă lume, ce se hrăneau doar cu frica umană. Sau poate cu mai mult. Se ridică în picioare și începu să pășească încet spre necunoscut. Nu prea vedea nimic în fața sa, dar nici nu putea sta prea mult timp într-un singur loc. Sângerarea i se oprise dar spaima rămânea tot atât de vie pe cât era și până acum. Merse vreo cincizeci de pași înainte, când călcă pe o suprafață rotunjită, un fel de bucată de lemn foarte dură, care nu trosni deloc atunci când se găsi sub greutatea piciorului. Ștefan se prăbuși cu mâinile în față ca să atenueze căzătura, simțind cum o așchie se încăpățânează să-i străpungă palma stângă. Se ridică de jos pipăind locul în care se înfipse , încercând s-o scoată afară, însă fără nici un rezultat . Nu-i putea detecta capătul. Oftă și privi în jur neajutorat. Lângă picioarele sale zăcea obiectul de care se împiedicase. Se aplecă și îl ridică de jos privindu-l ca mare atenție. Era un os. Se cutremură și-l aruncă speriat din mâini. La câțiva pași distanță se afla altul. Ceva mai încolo erau două unul lângă celălalt, iar undeva mai departe se putea desluși un morman întreg de diferite feluri de oase. Și toate erau de om. Vârful grămezii, îl constituiau zeci de cranii întunecate, de abia mai fiind vizibile în întunericul pădurii. Le privi îngrozit cu inima bubuindu-i cu putere în piept. Auzi foarte clar o grămadă de trosnituri care se apropiau de el din ce în ce mai mult, însoțite de un urlet nepământean și extrem de furios. Creatura care-l scosese simțea că teritoriul ei fusese încălcat și voia cu orice preț să elimine această problemă. Era din ce în ce mai aproape, și tot mai amenințătoare la fiecare metru parcurs. I se putea distinge forma întunecată de printre copaci, alergând în patru labe și mormăind fără oprire. Ștefan o privea topinduse de groază,  fără ca măcar să mai încerce să fugă. Nu mai avea timp, iar bezna îi făcea situația imposibilă. Căzu în genunchi și începu să plângă speriat simțind cum ciudățenia nopții se năpustește asupra lui din săritură, prinzându-i mai apoi gâtul între fălci, provocându-i o scurtă durere, ca înainte de moarte.
Se trezi urlând cu ochii înlăcrimați și respirând lacom din aerul parfumat al camerei. Gâfâia înspăimântat, încercând să se calmeze. Era cu totul ud, îmbibat în transpirație. Privea tot timpul în jur spre a se convinge de realitatea în care pătrunse și începea să răsufle în sfârșit ușurat de gândul că ce era mai rău se terminase. Se ridică cu totul din pat și pornise pe întuneric către bucătărie, simțind o nevoie mare de a da pe gât câteva pahare cu apă, însă oprindu-se imediat ce ieșea pe ușă. Din bucătărie se auzi un zgomot provocat de căderea unei farfurii. Asculta în continuare deslușind sunetul farfuriei care se târăște pe gresie. Un fior rece îi străpunse tot corpul. Sunetul acesta se auzea în continuare cu scurte întreruperi. Era ceva acolo...ceva căruia îi făcea plăcere să târască tacâmurile de podea. Ceva sau în cel mai bun caz cineva. I se făcu frică. Se porni însă din nou spre locul în care se auzeau acele zgomote ciudate. Observă că ușa bucătăriei nu era închisă și nici lumina nu fusese aprinsă. Mergea tiptil îngrijorat de ceea ce ar putea să găsească, dar mai ales de ceea ce ar putea să nu găsească. Pășea cât putea de silențios și se opri din nou. Auzea acum un plescăit ciudat. Cineva se părea că mănâncă pe întuneric. Ajunse la ușa deschisă fără să tulbure în nici un fel liniștea care plutea în jur, cu excepția zgomotelor slabe de alături. Își introduse încet mâna pe după perete și apăsă pe întrerupător. În mijlocul încăperii se afla un câine care tocmai își ridică capul speriat, din farfuria pe care o zburase de pe masă. La vederea băiatului, o luă panicat la fugă, ieșind pe coridor și mai apoi pe ușa întredeschisă de la intrare.
  -Grozav! Își spuse el. Am uitat să încui ușa. Și se îndreptă către ea, închizând-o și răsucindu-i cheia în broască.
   Afară vântul continua să bată, de data asta ceva mai puternic decât la început. Era ora unu dimineața, puțin după ora vrăjitoarelor.