Rodul întunericului

Festivitatea

Se pregătea să se ridice de pe scaun ca să mai colecteze o bere din frigider, când vezica începu să-i protesteze sub presiunea lichidului băut în exces. Ridicându-se de pe scaun, porni către baia din capătul barului și pătrunse înăuntru uitând să mai aprindă lumina. Închise ușa după el și-și descheie în grabă șlițul pantalonilor, gemând ușurat la revărsarea cascadei de lichid gălbui în pereții maro ai closetului. Privi ușurat la plăcile de gresie albe ale podelei, cu pete galbene pe alocuri, care aveau mari șanse să fie urme de rahat. Pete galbene erau și pe butonul pentru tras apa, chiar și pe peretele din spatele closetului, neluându-le în seamă și pe cele din closet. Își întoarse privirea spre oglinda zidului din stânga sa. În ea desluși destul de repede imaginea unui cadavru,  legănându-se dintr-o parte în alta, cu o frânghie legată în jurul gâtului. Părea că atârnă de o creangă subțire a unui copac bătrân și lipsit de frunze. Nu mai era nimic în apropierea sa. Doar el și legănatul său leneș dintr-o parte în alta.  Avea capul aplecat în pământ, iar membrele-i moarte rămâneau în continuare atârnate în jos, de parcă ar fi încercat să ajungă la sol. I se păru chiar, că una din mâini e foarte aproape de a se desprinde de corp, întinzându-se din ce în ce mai mult, ca plastilina și subțiindu-se exagerat în zona umărului. Tresări înspăimântat și închise ochii. Nu credea că imaginea din oglindă poate fi reală. Trebuia să fie doar o imagine dată de creierul său, care reproducea oroarea văzută la marginea parcului. Altfel nu era posibil. Deschise iarăși ochii,  văzându-și de această dată propria-i față, tulburată de efectul alcoolului. Începu să rânjească, dându-și seama în cel hal ajunsese. Nu-și mai amintea să fi avut până atunci halucinații pe timpul unei beții sau cel puțin la începutul uneia. Privind pierdut în oglindă, simți o scurtă vibrație la picior. Primise un mesaj. Își afundă stângaci mâna în buzunar și-și scoase telefonul. Expeditorul fusese chiar dirigintele său. Deschise în grabă mesajul, aproape scăpându-și telefonul în chiuvetă, citind prostit cele câteva rânduri în care îl înștiința că trebuie să ajungă cât mai repede la liceu. Îl căutau niște ziariști. Recitind de mai multe ore mesajul, rămase cu gura căscată. De ce îl căuta presa? Și cum de uitase de festivitate? Se apucase să-și înece groaza în alcool și uitase complet de ultima și cea mai importantă zi de școală pentru el. Era atât de amețit încât nu știa cum va mai intra pe poarta școlii, sau chiar mai mult, să dea declarații de presă. Se privi îngrijorat în oglindă. Până și fața îl trăda. Deschise robinetul ca să și-o spele însă nu era apă. Își prinse capul între mâini și privi în tavan, de abia acum conștient de gravitatea situației. "Măcar pe tavan nu sunt urme de rahat ", își spuse el, încercând să se amuze.
   Ieși din baie și apoi din bar, pornind în sfârșit înspre liceu. Era ora unsprezece și un sfert, iar el spera să se termine cât mai repede această zi care începuse cu susul in jos.
   Ajuns la destinație, privi curtea plină de elevi îmbrăcați cât mai elegant posibil, care așteptau să-și primească diplomele și laudele cuvenite, ca mai apoi să se poată căra odată acasă. Mergând cât mai drept posibil, observase undeva în mijlocul curții un grup de profesori, printre care dirigintele său împreună cu directorul liceului și încă două persoane necunoscute. Înghiți în sec. Se îndreptă cu prudență către ei ca să nu trădeze nimic. Cei doi necunoscuți care discutau cu grupul de profesori trebuiau sa fie de la presă, însă în mod misterios,  pe acolo nu se afla nici un cameraman, așa cum s-ar fi așteptat . Ajuns acolo, dăduse mână cu toți cei adunați, scuzându-se de întârziere, în timp ce  dirigintele său îl asculta zâmbind și aprobând din cap.
- Nu este nimic, îl liniștise acesta. Părea bine dispus și ținea în mână o diplomă verde, alături de o carte albă și destul de groasă. I le înmână cu zâmbetul pe buze, după care îi întinse mâna. Felicitări băiete, sunt mândru de tine.
  - Mulțumesc mult,  răspunse puștiul în timp ce își schiță un zâmbet pe față. Sunteți și ați fost o persoană excepțională.
Dirigintele zâmbi și mai larg, prezentându-i pe cei doi bărbați necunoscuți.
  -Cei doi domni sunt de la presă, îi spuse. Vechi prieteni de ai mei. Le-am povestit despre realizările tale la olimpiadele naționale de la limba română și matematică din acești trei ani pe care i-ai petrecut ca elev în acest liceu. Au vrut numaidecât să te cunoască.
  -Eu sunt Radu, îi spuse unul dintre ei,  care era și cel mai gras. Și am auzit multe lucruri bune despre tine. Te felicit fiule, ești un exemplu pentru ceilalți elevi de vârsta ta.
  - Vă mulțumesc mult. Nu merit chiar astfel de laude îi răspunse acesta zâmbind.
  -Ba le meriți din plin, interveni cel de al doilea, care era mai slab și mai înalt cu vreun cap decât tovarășul său. Și dacă o ți tot așa, ai un viitor strălucit în față, să știi.
   -Mulțumesc de încurajare. Și sper să aveți dreptate.
  -Sigur că am dreptate. O să vezi și tu mai târziu. Dar până atunci va trebui să îți facem o poză, dacă nu te superi. Am de gând să scriu un mic articol despre tine, spuse slăbănogul făcându-i cu ochiul.
   - Nu mă deranjează deloc. De fapt, chiar ar însemna foarte mult pentru mine. Nici nu vă dați seama. Spuse băiatul cu un zâmbet larg pe buze.
   - Dacă te vei ține în continuare de muncă tinere, îți vei face o reputație bună în tot orașul, interveni tipul cel gras.
- Sunt convins că se va ține, adaugă optimist dirigintele. Pentru mine este și va rămâne chiar și peste douăzeci de ani un elev de nota zece.
   -Mulțumesc mult, domnule. Cum am mai spus, sunteți o persoană excepțională.
  Ar fi vrut să mai zică ceva, dar un ton de apel întrerupse discuția. Slăbănogul își afundă mâna în buzunarul drept al pantalonilor, de unde își scoase telefonul și răspunse.
  - Da, spuse el urmând apoi o pauză îndelungată până vorbise din nou. La naiba! Și doar acum imi spui?! Plecăm chiar acum acolo, te sun când ajung. Pa.
   Își băgă grăbit telefonul în buzunar și se adresă celorlalți:
  -Noi doi trebuie să plecăm urgent acum , avem o știre grea de prelucrat. Rămâne pe altă dată acea poză prietene, i se adresă acesta băiatului. Haide Radule, nu mai avem mult timp de pierdut.
Spunând acestea le întinse grăbit mâna celor de față și părăsi în fugă curtea liceului împreună cu tovarășul său, care îl întreba tot timpul ce s-a întâmplat.
  - Îți spun în mașină, îi răspunse acesta. Nu trebuie să se afle chiar aici.
  Ștefan îi privea tulburat cum se îndepărtează, până când nu mai puteau fi observați.  Avea în mare parte habar despre ce aflase slăbănogul. Totuși i se părea curios cum de aflase abia după câteva ore.
  -Ei bine, se pare că o să ne mai vedem în toamnă, spuse dirigintele cu un zâmbet cald pe față.
  -Sigur, îi răspunse el cu aceeași expresie pe chip.
Să aveți o vacanță plăcută. Și îi întinse mâna profesorului său, cât și celorlalți care nu li se amestecaseră până atunci în vorbă.
- Mulțumesc, asemenea. Ai grijă ce faci.
   - Voi avea. Și plecă bine dispus spre ieșirea curții.
Se descurcase bine. Nimeni nu bănuise nimic și nici nu vor mai avea ocazia. Își aruncă privirea spre cele două obiecte pe care le ținea în mână." PREMIU DE EXCELENȚĂ" scria cu litere îngroșate pe hârtia verde, ce reprezenta realizările sale de pe un întreg an școlar.

Ajuns acasă, o găsi pe mama sa legănându-se îngândurată pe balansoar, privindu-l tristă cum intră binedispus în curte.
   -Ce s-a întâmplat, mama?
   -Tocmai a murit vecina noastră.... Bătrâna Olga.. S-a împiedicat și a căzut în fântână. Acum zece minute a fost scoasă de acolo și au dus-o la morgă. A stat vreo două ore acolo până s-o găsească nepoata ei.
Și tocmai ieri am vorbit cu ea...iar acum e moartă..
   Băiatul o privi tulburat. Se părea că în ziua aceea se întâmplau sa fie multe lucruri neobișnuite, și nu trecuse nici măcar de ora unu.
-Nu te intrista mamă, toți murim la rândul nostru. Nu putem face însă nimic ca să împiedicăm asta. Putem să mergem dacă vrei la înmormântare să ne luăm rămas bun de la ea.
    -Vom merge, dragule. În noaptea asta te lăsăm singur acasă. Eu cu tatăl tău ne vom duce la priveghi. Nu vreau să vezi de pe acum chipuri neînsuflețite. E o priveliște oribilă, pe care n-o doresc nimănui s-o vadă. Și cred că nici tu nu ai vrea să vezi așa ceva. Îți va tulbura somnul.
"Prea târziu",își spuse el în gând.
  -E în regulă. Rămân acasă. Doar să luați o cheie de rezervă căci voi încuia ușa de la intrare pe timpul nopții.
   Spunând acestea, intră în coridor și se descălță, pornind mai apoi spre camera sa și închizând ușa după el. Se așeză pe pat și suspină îngândurat.  - Ce mai zi! Își spuse privind deprimat spre fereastră. Ce mai zi...