Suflet alb (II)

16. Roșu și albastru

― Nimic. Mă bucur că a ajuns să fie așa, totuși. Ce aș fi făcut eu fără animalul meu de companie?

Mi-am dat ochii peste cap.

Fusesem într-o stare critică, aproape murisem... rectific, murisem, iar el asta avea de spus?

E un demon. La ce te aștepți? El întâlnește moartea la fiecare pas. Normal că nu e atât de afectat pe cât ai spera.

Mda. Așa credeam și eu.

Surprizându-mă, îmi puse deodată mâna pe cap și îmi ciufuli părul.

Mi-am căscat ochii la el, nevenindu-mi să cred că făcuse un astfel de gest.

Îmi zâmbi cu toată gura, ochii micșorându-se și îmblânzindu-se.

― Bine ai revenit, Rebecca.

Tonul lui era cald. Nu mascat. Nu înghețat. Nu fals.

Am zâmbit și eu, lăsând căldura să îmi invadeze corpul. Era bine să mă aflu acasă.

***

M-am trezit din nou.

Adormisem încă o dată. Într-adevăr, mă simțeam extenuată atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.

Lumina părăsise încăperea, lăsând întunericul să mă îmbrățișeze cu alura lui amenințătoare. Un frison îmi acapară corpul, însă nu îmi era teamă. Știam că Vladimir era aici, apărându-mă de orice pericol care ar fi răsărit din negrul absolut.

Am căscat obosită și am dat pătura albă la o parte. M-am ridicat cu greu în picioare, iar o amețeală ușoară pusese stăpânire pe capul meu.

Am oftat tristă. Oricât aș fi vrut să mă prefac că eram bine, nu puteam. Totul avusese un efect puternic asupra mea, doborându-mi pereții protectori ai conștinței și lăsându-mă atât de vulnerabilă, încât mă simțeam că m-aș fi putut rupe în două în orice secundă.

Am privit puțin camera lui, iar ce vedeam nu mă surprindea deloc, în mod evident. Impecabilă, ca de obicei. Totul alb și negru, simplu, fără vreo amprentă personală.

Am mers cu pași grei până la ușă și am deschis-o ușor. Am intrat in camera de zi, unde Vladimir se uita la televizor sau, mai degrabă, prin televizor...

― Vladimir.

Stătea pe canapea, cu coatele sprijinite de genunchi și mâinile încleștate, ce îi susțineau bărbia. Se holba atât de intens la ecran, iar roșul ochilor săi se agita încontinuu, de parcă focul gândurilor sale nu se va stinge niciodată.

Trecură câteva secunde apăsătoare până când Vladimir își întoarse capul înspre mine, lăsându-și mâinile să cadă încă încleștate între picioare.

― Oh! De ce te-ai ridicat din pat? Ar trebui să stai acolo pe puțin câteva zile!

M-am strâmbat. Nu voiam să stau la pat. Aveam treburi mai importante de atât.

― Când o vom vizita pe Ariana? Vreau să o văd cât mai repede!

El oftă, trecându-și o mână prin părul negru și bogat.

― Ariana e bine. Am vorbit cu părinții ei și chiar și acum sunt acolo. Nu ai de ce să-ți faci griji. Și simbolul care vă lega sufletele a dispărut. Ariana e în siguranță. O vei vizita mai încolo, când te vei simți și tu...

― Vreau să o văd acum!

Mi-am ridicat tonul, enervată de felul calm în care vorbea.

Dar ce putea el să înțeleagă? Nu știa cât de agonizant este să te învinovățești că un prieten drag a fost rănit din cauza ta. Nu ar fi putut. Era un lucru mult prea uman pentru el. Nu avea  empatia necesară. Nu era un om.