Un tempo aparte

Capitolul III

Calm și liniște. Singur într-o cameră enormă, doar eu și sunetul pianului Steinway. Temele date de profesorul de muzică, domnul Vito, cer multă tehnică dar sunt relativ ușoare. În momentul în care eram pe punctul să închei exercițiul, aud o voce foarte bine cunoscută și familiară:

- Oliver, mi-e foame!

Nu știu ce fel de plămâni sau corzi vocale are Amelia însă de un lucru sunt sigur: sunetul vocii ei nu se măsoară în decibeli ci cu scara Richter!

- Mi-e foame, Oliver! Putem comanda o pizza?
- Mai întâi nu mai striga atât. Și știi bine că frigiderul e plin, nu trebuie să comandăm nimic. O să-ți fac un sandwich în cinci minute, ai răbdare.
- Dar eu vreau pizza!
- Amelia, ți-am zis că...
- Pizza! Pizza!
- Ok, ok, mai încet. Fie pizza...

Știu că autoritatea mea nu pare credibilă dar când e vorba de Amelia... În fine, sun și comand două pizza. Părinții sunt iar plecați și ne mai lasă niște bani în caz de nevoie cât sunt ei absenți. Acum nu era o nevoie, era un caz extrem! Peste douăzeci de minute sună la ușă băiatul cu pizza. Îi deschid și iau comanda. După ce a plecat, am rămas puțin la ușă căci am văzut de cealaltă parte a străzii aceeași fată din parc. Mergea încet și aș fi vrut să mă duc să o salut fiindcă am remarcat că locuiește în aceeași stradă cu noi dar intrase deja la ea în casă. Nu sunt de genul să mă împrietenesc cu primul necunoscut dar mă intriga ceva la acea fată. Ziua următoare am mai ieșit o dată în parc, bineînțeles din ordinul majestății sale Amelia. Dar am fost și eu cu gândul că poate o voi revedea pe acea fată despre care nu știu aproape nimic, nici măcar cum o cheamă. Tot ceea ce știu este că se descurcă în informatică, că are părul brun și lung, ochii căprui și că nu e prea înaltă. Orice ar fi, avea ceva care mă frământa. Nu știu ce, însă avea o chestie... aparte.