Un tempo aparte

Capitolul II

Având în vedere că părinții sunt iarăși plecați, am decis să mă bucur de ultimele zile de vară explorând orașul. Nu am vizitat mari monumente sau altceva de genul, am făcut doar o lungă plimbare. Din păcate dar și din nevoie a trebuit să o iau și pe Amelia cu mine, căci nu puteam să o las singură acasă. Chiar dacă e sora mea mai mică, rămâne o fetiță de nouă ani. Poate fi foarte obositoare când vrea dar nu am ce-i face dacă are atâta energie în ea. După nenumărate magazine vizitate, am reușit să o conving să terminăm ziua cu o plimbare mai calmă într-un parc. Ajungând acolo, și-a găsit foarte repede niște camarazi de joacă, spre marea mea bucurie. În ce mă privea, căutam o bancă să mă așez și să profit de soare. Printre toate băncile pline, zăresc un loc mai înapoiat și mă îndrept către el. Apropiindu-mă, remarc o fată de vreo treisprezece ani care lucra pe laptopul ei. Văzând-o concentrată, aș fi vrut să mă așez cât de discret și să nu-i atrag atenția însă am întrebat-o din reflex:

- Scuză-mă, pot să stau și eu aici?
- ...

A tresărit brusc și aproape își scăpase laptopul de pe brațe.

- Iartă-mă, nu am vrut să te sperii. E în regulă dacă stau și eu câteva minute aici?
-  Eu... Nu, adică... Da, nici o problemă.
- Ești sigură că e totul ok? Dacă vrei, te pot lăsa să lucrezi.
- Da... Adică nu... În fine... Poți rămâne.

Părea destul de timidă, vocea îi tremura și vorbea destul de încet. În timp ce lucra pe laptopul ei, nu m-am putut abține să privesc ecranul. Erau nenumărate rânduri de litere, cifre și simboluri cărora nu le înțelegeam semnificația, dar ceea ce mi-a atras mai mult atenția era viteza și ușurința cu care scria acea fată. Timp de câteva momente mi-a venit idea că ar fi și ea pianistă dar nu am întrebat-o pentru a nu o deranja. De la un moment dat, am observat că era o liniște cum rar mai întâlnești, chiar cu toți ceilalți oameni din parc. Însă, fericirea este trecătoare. De la distanță aud vocea din naștere amplificată a Ameliei care mă roagă să ne întoarcem acasă. Mă ridic încet de pe bancă însă tentativa mea de discreție ratează din nou:

- La revedere!
- ...

Parcă nu auzise ce am zis dar cu atât mai bine. Era concentrată și nu am vrut să o mai deranjez deci m-am îndepărtat progresiv și am plecat cu Amelia acasă. Pe drumul întoarcerii mă tot gândeam la felul de a scrie pe laptop al acelei fete. Nu se uita la taste aproape deloc și scria fără să șteargă o singură literă. Semăna cu o pianistă profesională care cântă o piesă întreagă uitându-se aproape doar la partitură. Până la urmă, mi-am dat seama că era poate pur și simplu o coincidență, că era doar o fată bună în informatică. Când am ajuns acasă, spre surpriza noastră erau și părinții noștri aici. Au revenit mai repede decât prevăzut iar Amelia a rămas cu ei la povești. Eu m-am dus în camera mea să vorbesc cu prietenii de la Oxford dar mă luase somnul înainte. Nu eram capabil să mai fac cel mai mic efort după o zi ca asta, cu Amelia.