Priveste-ma cum mor...eu voi privi cum mă salvezi

Capitolul 3: Si acum imi mangai chelia!

- Apropo de asta, îmi datorezi o cămașă Calvin Klein.

- Ce?!

- Julien te-a găsit leșinată pe scări. A sunat la salvare, dar până a apărut tu i-ai făcut praf cămașa cu ceva bol alimentar, a spus scrâșnind din dinți Dean, făcând destul de clar înțeles că nu era de acord cu toată situația.

L-am privit pe Julien. Amândoi știam că el mințea, că mă proteja. Ceea ce nu înțeleg eu e... de ce? M-am înfiorat la ideea că ar trebui să-i mulțumesc într-un fel, dar... înainte de a spune ceva, îi sună telefonul și apoi se scuză că are o urgență la lucru. Asistenta îmi aduse noi așternuturi și o altă cămașă de noapte. M-am îmbrăcat lent, prea extenuată ca să mai spun că arătam ca o fată bătrână în ce mi s-a dat. Asistenta mi-a pus în perfuzie un calmant si o serie de ABC-uri (vitamine), si am simțit cum pleoapele mi se apropie mai mult... tot mai mult...

Și așa a început viața mea. Sau... dacă se poate numi așa după ce tocmai am încercat să mă sinucid si apoi am fost salvata, de două ori.

***

M-am trezit cu o moleșeală compromițătoare și ochii Bellei mă scrutară.

- Cum te simți? mă întrebă ea, de parcă ceva s-ar fi schimbat în ultima jumătate de oră, de când am ațipit.

Simțeam nevoia disperată de o gumă de mestecat, ca și cum în acest moment aș fi acut un șobolan mort în gură. Știu, nu e o imagine prea plăcută...  așa că încercați să nu vă imaginați. Mă simțeam îngrozitor și voiam ca cineva să mă țină în brațe. Unde era Dean când aveai nevoie de el? Dar învățasem de multă vreme că nu poți avea încredere în nimic și în nimeni...

Și în momentul acela ușa salonului se trânti de perete și Julien intră. Am simțit fiori reci trecându-mi pe spinare. M-a privit în ochi cu o căldură inimaginabilă pentru cineva care a stat atâta vreme la o distanță aprecabilă de mine. Mă întrebam ce se ascunde în spatele aceste măști. Nu știam ce pot crede. Nu știam ce altceva aș putea să fac să îmi dezleg condamnarea la moarte, vânzându-mi sufletul unui străin.

- Legat de cancerul ganglionar nu se poate face nimic, îi spuse el Bellei.

Belle lucra ca registrator la urgențe, așa că a fost prima care a aflat de internarea mea și, se pare, cea care îl susținea cel mai mult în toată povestea asta.

- Vorbiți și pe limba mea, vă rog, am mormăit eu prin așternuturi, încercând fără niciun rezultat să mă întorc pe o parte. Durerea aia nenorocită nu îmi dădea pace.

Și, după cinci minute am regretat că am spus asta. Cei doi mă tratau de parcă aș fi o idioată, întrecându-se unul pe altul. Aș fi avut nevoie de o pușcă și de o condiție fizică mai bună ca să îi termin pe amândoi. Oricum, tot ceea ce spuneau ei se putea rezuma la petrecerea următorilor mei ani cu o perfuzie în mână. Fain. Oricum, toată viaţa mi-am petrecut crezând cât de minunat era să te complaci în sentimentul nostalgiei, să simţi că eşti trist... euforic...

Mă simţeam ca unul din acei poeţi simbolişti pe care Dean nu îi înţelege, care fumau iarbă şi îşi tăiau venele ca să vadă ceea ce e în umbra aparenţelor. Ce e cel mai ciudat e că Dean e un consumator înrăit al etnobotanicelor şi al nicotinei, şi totuşi el declară tuturor că e împotriva lor. Chiar şi lucrează ca "dădacă"... ceva imposibil pentru un tip atât de dur ca el, dar, la criză e bună orice slujbă ca să faci un ban.Eu şi Dean suntem împreună de doi ani, chiar împărţim aceeaşi cameră din apartamentul cu două dormitoare. Ei bine, şi Chris şi Belle formează un cuplu "idilic", şi povestea lor e puţin amuzantă, având în vedere că ei se urau aprig când am părăsit internatul. Fuseseră destul de şocaţi când au aflat că vor dormi în acelaşi pat, dar nu au avut de ales. Au fost câteva wreslinguri şi ţipete pentru spaţiu încât a doua zi ne duceam la lucru cu nişte cearcăne până în pământ. Într-o zi, Chris a renunţat: