Cântecul Kazarinei

Capitolul 6.

⠀⠀⠀În timpul drumulului care a durat cam jumătate de oră, Kazarina m-a întrebat despre locurile pe lângă care treceam. De la mici magazine de ziare, până la cofetării și magazine imense de haine. Unele pe care le-am văzut sunt destul de cunoscute și în afara orașului... Nu vreau să mă gândesc la asta, dar sentimentul că ceva e înneregulă cu ea revine treptat. De unele era imposibil să nu audă...

⠀⠀⠀Gândurile mele se spulberă odată ce ajungem la brutărie. Totul pare normal pe dinafară, dar am impresia că aparența asta nu va dura mult când vom intra înăntru. Probabil că aceasta m-a simțit tensionat, deoarece mă strânge de braț, sperând să mă calmez.

⠀⠀⠀Brutăria este o clădire destul de mare dar și destul destul de veche, oferind un constrast intirigant locului. Peste tot unde te uiți sunt clădiri modernizate, aproape de nererecunoscut, dar brutăria se aseamănă cu o amintire a trecutului. O amprentă care ne va reaminti de ce a fost odată. Ah, ce poetic sună... ce poetic sunt. Nu vreau să mă laud singur, dar dacă nu o fac eu, nu prea are cine.

⠀⠀⠀Decid să nu mai zăbovesc și o îndemn pe Kazarina să ne îndreptăm ușa de la intrare. Dau să o deschid, dar cineva mi-o ia înainte, deoarece sunetul specific al clopoțelului se aude. Mă uit curios la persoana care ieșea, observând că era îmbrăcat destul de elegant, la costum, avea o pălărie neagră, și un palton roșu, iar ghetele sale păreau proaspăt lăcuite.

⠀⠀⠀Doresc să-l salut ca să nu par nepoliticos, dar acesta nu mă ia în seamă și întoarce capul spre interioril clădirii.

⠀⠀⠀- Și nu uita, până mâine ai plecat de aici! strigă bărbatul pe o voce furioasă. Nu-mi pasă cum faci! M-am săturat de tine și de familia ta de sărăntoci, continuă el, vorbind foarte urât cu bietul Bernatd care stă și ascultă neputicios. Nu poate să-i spună nimic, deoarece ar înrăutăți lucrurile.

⠀⠀⠀După vorbele aruncate, pleacă pur și simplu, lovindu-mi umărul în mersul lui, determinându-mă să arunc o privire nu prea frumoasă în urma lui. Respectivul urcă într-o trăsură elegantă, apoi se face nevăzut.

⠀⠀⠀Decid să intru înăuntru, să văd ce s-a întâmplat, sperând din tot sufletul că voi putea face cumva să-i ajut. Observ din prima că mobila lipsește, iar pe jos sunt o mulțime de cutii de diferite dimensiuni.

⠀⠀⠀Bernard și Trudi, cei care și-au deschis brutăria în clădirea needucatului ăla, au niște priviri triste când mă văd. Îi dau drumul Kazarinei, și merg imediat să-i îmbrățișez. Nici nu trebuie să spună ce s-a întâmplat, deja am văzut destul.

⠀⠀⠀- Îmi pare rău, băiete, vorbește el fără să mă privească.

⠀⠀⠀- Nu, mie îmi pare mai rău pentru dumneavoastră, îi răspund bărbatului, iar Trudi, soția lui, începe să plângă mai tare. Ei mă strâng la rândul lor în brațe. Deși nu au spus-o, simt că le este teamă. Teamă ca să se întoarcă din nou pe stradă. Au stat timp de un an așa, un an teribil. Nici nu vreau să mă gândesc cum a fost să se trezească în fiecare dimineață și să se întrebe " unde dormim azi? ".

⠀⠀⠀- Unde este Ava? Știe? întreb îngrijorat și mă desprind de ei.

⠀⠀⠀- Este sus, explică Bernard. Își adună jucăriile acum. Și da, era aici, ajutând-o oe Trudi, când a dat buzna proprietarul și ne-a spus acele vorbe groaznice. Nu am putut face sau spune nimic, deoarece aș fi înrăutățit lucrurile, dă negativ din cap. Dar, lasă asta la o parte, propune și îl văd cum își duce mâna în buzunarul șorțului de unde scoate un plic alb pe care mi-l întinde. Poftim, Elisei! Nu te-am mai plătit de ceva timp. Nu sunt toți banii, dar am încercat să-ți dau jumătate din cât îți datorez.