Capitolul II

101 10 2
                                    

          În curtea spitalului câțiva copii fugeau de colo colo cu o minge modestă de fotbal pe care timpul nu a lăsat-o de dragul său și a distrus-o, la fel cum distruge toate lucrurile și ființele care știu să se bucure de acesta, ființe care puteau schimba radical întreaga omenire, dar, se pare că, timpul este nemilos cu noi toți și ne distruge puțin câte puțin, secundă cu secundă, ne lasă să ne împrietenim cu el iar apoi, imediat, ne injectează cu o substanță mortală, în timp ce se uită la ceas din două în două minute așteptând să crăpăm încet și sigur... Copiii erau asemenea unor fluturi, acei fluturi pe care-i zărești în grădina bunicilor tăi de la țară, fluturi care se bucură de întreaga lor libertate, așezându-se ba pe umărul cuiva, ba pe o floare, ba pe un perete crăpat... Iarba din curtea spitalului era de un verde aprins, aproape fosforescent din cauza soarelui care bătea puternic, luminând întregul oraș. Mici pietricele se ascundeau pe lângă borduri, pietricele cu care copiii se jucau, aruncând de la unul la altul, încercând să se lovească, fie pe trup, ori pe membre, nu ținteau la cap niciodată, erau foarte conștienți.
          Albert privea toate acestea cu o fire nostalgică și totodată melancolică. A auzit din spate un mic foșnet și un oftat puțin cam lung.
          -Cine ești? Unde mă aflu? întrebă Paul foarte confuz și în același timp speriat. Privea tavanul, pereții, apoi mâinile zgâriate și începu să respire din ce în ce mai rapid.
          -Eu sunt Albert, dar îmi mai poți spune "prima mea victimă". Ai făcut o treabă bună ! a spus acesta neîntorcându-se nici un pic către colegul său de cameră.
          -Victimă? Ce tot îndrugi acolo? întrebă Paul speriat cu vocea tremurândă în timp ce privea spatele lui Albert puțin îndoit.
          -Nu-ți mai amintești nimic, nu-i așa?
          -Crezi că am chef de glume în acest moment? Bineînțeles că nu-mi amintesc, de asta te-am întrebat, pentru că vreau să aflu.
          -Păi ... cum să-ți zic ... ai crăpat un copac, era să mă ucizi iar tu era să te sinucizi. Deci practic, ai făcut un accident aproape mortal, felicitări !
          -Te rog frumos să încetezi cu aceste aere mărinimoase, domnul meu ! Crezi că am făcut-o cu intenție? Ei bine, nu ! Nu a fost cu intenție, nu te cunosc, nu te-am văzut în viața mea și nici acum nu te văd, pentru că nu ai nici măcar respectul de a mă privi în ochi și de a-mi vorbi.
          -Parcul e mai frumos... E o priveliște mai plăcută.
          -O să te strâng de gât, nenorocitule !
          Dar când Paul a vrut să se miște, nu a putut, pur și simplu nu a putut. A tras un țipăt zdravăn foarte disperat.
          -Vă aștept, domnule, a spus Albert în timp ce a rânjit puțin în timp ce privea micul parc în care copiii se jucau.
          -Nenorocitule, chiar ți se pare amuzant, nu? Normal, tu nu ai pățit nimic, mă bucur că ai găsit pe cineva de care să râzi. Râsul e sănătos, știi nu? Poate așa o să te vindeci mai rapid, de fapt, nici nu cred că ai ce să vindeci, în fine, și o să poți pleca mai repede de aici, lăsându-mă singur cu propriul meu timp ce mi-a mai rămas.
          -Timpul e neiertător, să nu uiți asta, Paul !
          -De unde știi cum mă cheamă ?
          -Păi am presupus, după față, ai față de Paul.
          -Dar nici măcar nu te uiți la mine.
          -Ei bine ... și asta am presupus.
          Ușa cabinetului se deschisese, o asistentă medicală în jur de 30 de ani a intrat pe ușă împingând o mică măsuță cu roți pe care erau așezate fel și fel de bunătăți. A venit să-i hrănească pe cei doi.
          -Domnișoară ...
          -Doamnă, nu domnișoară, vă rog, spuneți.
          -Oh, mă scuzați, dar nu păreți. În fine, am și eu o întrebare : de ce m-ați așezat în aceeași cameră cu acest dobitoc arogant plin de aere, care nu vrea nici măcar să se uite la mine? Privește geamul ăla de când s-a trezit, cred, și cred că-l va privi pe veci.
          -Păi vrem să vă împrieteniți, asta va fi singura cale prin care apele se vor liniști. Deschideți gura, vă rog.
          Paul mesteca încet privind drept către decolteul acestei asistente, apoi întorcând capul către Albert care nu se clintea de la geam, și din nou la decolteu.
          Asistenta se dusese și la Albert ca să-l hrănească, șoptindu-i scurte vorbe pe care Paul nu le putea auzi.
          Când asistenta medicală a dat să iasă pe ușă, Paul trăsese cu ochiul către fesele acesteia. Apoi oftând ușor amintindu-și probabil de fosta lui soție. Acesta trăsese pătura peste el și încercase să adoarmă, simțindu-se extrem de obosit.
          Albert nici nu se gândea la somn, nu s-a mișcat nici o secundă din poziția pe care o luase de când se trezise. Acesta încă admira micuțul parc din curtea spitalului. Parcul care-i mai aducea în minte mici amintiri din a sa copilărie ...

ParculWhere stories live. Discover now