Îmi târâi picioarele ca pe niște scânduri umede și mucegăite. Sunt atât de grele și pline de găuri încât mă-ndeamnă să le dau drumul. Mânecile care erau odată suflecate până la coate, acum îmi gâdilă ușor buricele degetelor. Gulerul uniform întors, pliat perfect de-a lungul gâtului, acum e ros, dixit de urmele adânci ale dinților. Culoarea neagră-a bluzei a-ncept să piară. Lacrimile-au săgetat întregul material, lăsând mici găuri pe-ntreaga țesătură. Ochii-n raza de lumină par a se-nrudii cu un diamant. Plini de lacrimile-amare care stau să fie pierdute, încă odată, în uzata țesătură a bluzei. Un picur de ploaie se prelinge-n părul meu. Mi-a ajuns la vârfuri prefăcut în glob de gheață. Vântul îmi descâlce părul înodat de frigul aspru. Acum, din părul meu se scurge apă. Toamna a prins aripi odată cu păsările. Iarna s-a topit, vara s-a evaporat și ea, iar eu, ghemuită într-un colț uitat de lume am devenit observator. Timpul se scurge-n venele mele cu un ritm alert. Nu-mi poate dăruii decât timp. Un alt timp pe care-l voi preface într-o speranță iluzorie, iar pe final, o-ncadrez în rama groasă a uitării. Zi după zi, noapte după noapte, ani și ani la răndul lor, se dizolvă-n eterna buclă-a timpului. Îmi duc alene mâinile spre față și le-opresc în dreptul ochilor. Lumina a prins o tentă întunecată. Zarea-mi e-ngradită. Trec mâinile în dreptul urechilor. Sunetul isi pierde forta. De simțit nu am ce, fiindă timpul le-ngroapă pe toate. Caracter puternic, suflet imens, zâmbet larg și bucurie-n ochi. Uneori, un singur cuvânt nepotrivit, aruncat din partea unei ființe dragi e de ajuns ca să te răpună la pământ..
