PICTORUL -In cautarea muzei

Pustoaica misterioasa

Stau in padure. Mana mea se misca lent pe foaia alba iar pensula traseaza lini subtile care inconjoara petele de culoare. E dimineata, o dimineata calda, soarele se strecoara atat de bine printre crengile inalte ale copacilor, intreaga padure e acoperita in auriul ei timpuriu. Vantul bate in toate directile in padure, bate incet, suvitele mele blonde se lipesc de fata. Crengile se indoaie in bataia lui iar frunzele fragile inca se dezlipesc de lacasul lor.

Intind mai multa vopsea pe foaia alba, ud pensula mai bine si intind uniform petele de culoare. Trunchiurile copacilor erau conturate de culori inchise, maroniul, griul si negrul predominau in trunchiurile negre ale copacilor de pe foaia mea. In spatele lor incepeau nuantele mai deschise. Azurul cerului era colorat in auriu, galben, crem, alb, argintiu. In jurul copacilor si pe la marginirele cerului adaugam si rosu sters, rosu care se amersteca cu galben. Petele pareau mult prea conturate si fixe. Iau o alta pensula si o inmoi usor in apa deja colorata, pensula imbibata facea cotact puternic cu foaia. Petele fixe incep sa se intinda, si sa se amestece una cu alta. Cerul din spatele copacilor devin un ocean de culoare.

Pamantul il colorez tot in nuante inchide. Culorile aprinse se mai amesteca cu posomorarea diminetii abia trezite. Raze colorate coboara si ating pamantul. Solul negru este acoperit din loc in loc cu frunze colorate, maroul, negrul, rosul, cremul, portocaliul predomina. Fundalul este in mare parte finisat.

La poalele unui copac incep sa conturez un corp subtire.Parul ei blond cade pe hainele largi. Ochii ei cristalini rasar sclipind in lumina diminetii. Pielea ei e alba, capul ei e sprijinit de copac, picioarele ii sunt stranse la piept, mainile ii incojoara genunchii. Pare trista, mult mai trista, imi lipseste zambetul ei, si nu stiu de ce o desenez asa in ultimul timp.

De la o vreme ma simt mai ciudat si nu stiu ce e cu mine. Am inceput sa vreau mai mult ca niciodata sa o vad, sa o ating, sa o tin in bratele mele. Simt ceva gol in stomac. Si simt cum corpul meu e mai incordat, si simt si acel nod, vesnic de cateva zile, care sta in gatul meu. O visez in fiecare noapte, nu mai pot sa dorm bine, si am o tendita permanenta de a iesi din casa, de a ma plimba si de a cauta ceva. Habar nu mai am ce fac...

Continuam sa ma gandesc in timp ce mana mea colora panza. Incep sa imi scutur usor capul iar mana mea se indeparteaza de foaie. Ma uit la cer, e in jur de ora 12, a trecut ceva timp de cand stau aici. Pictura e gata, e finisata, perfecta si sunt multumit de ea.

Cerul se ascunde dupa nori, vantul a inceput sa bata mai tare, zgomotele padurii isi fac aparitia. Cerul se intuneca brusc. Incep sa imi strang lucrurile si le indes in rucsacul adus cu mine. Picurii reci imi cad pe obraz. Ploaia a inceput sa cad tot mai puternic peste padurea intunecata, lipsita de razele soarelui. Se aud tunete se aproprie o furtuna, pasii mei devin tot mai rapizi. Aud zgomote tot mai puternice. Corpul imi e atras de ceva. Un sunet slab se aude in padure, ma indrept spre sursa sunetului, seamana cu un plans. Pasii mei devin tot mai alerti, ma grabesc.

In fata mea vad o umbra mica. Un corp firav, plete negre si ude se varsa peste spatele copilei ce sta in fata mea, observ cum corpul ei firav se intorce spre mine. Ochii ei sunt plini de lacrimi, sunt rosii, picaturile de apa se amesteca cu lacrimele ei. Imi zambeste cald, avea un zambet cald si frumos, peste cateva secunde corpul ei se prapadeste pe pamantul rece, noroios. Substanta neagra se lipeste de chipul ei alb, angelic. Parul ei negru cade in baltile de noroi, rochia alba pe care o poarta se pateaza.

Incep sa fug spre fetita firava, prapadita in noroiul format. Furtuna devine tot mai puternica, iau corpul micut, murdar, slab si il ascund in bratele mele. Pasii mei devin tot mai rapizi, alerg tot mai repede, la un moment dat ajung sa gonesc printre copaci. Imi e frica pentru mica faptura din bratele mele, chiar nu as vrea sa pateasca ceva. Pare atat de firava, si a cazut pe pamantul gol.

Ajung in fata conacului, o duc repede inauntru. O asez pe canapea, in conac era cald si bine. O acopar cu o patura in timp ce pregatesc apa. Iau telefonul si incep sa formez numarul doctorului, nu am mai parasit conacul de o vreme destul de indelungata, nu am mai iesit in oras de multa vreme, si nu am chemat pe nimeni de aici de atat de mult timp. Parca ar fi trecut o eternitate. Vocea mea e rece, ca de obicei cand vorbesc cu straini. Ce pot spune, sunt in artist in toata regula, nu imi place sa vorbesc, nu imi place compaia infantila a oamenilor, si nu imi plac grijile lor zilnice si jalnice. Oamenii normali pentru care conteaza atat de mult materialul mi se par anosti, iar eu sunt pentru ei doar ciudatul cu conacul gigant si gol care traieste in padure... Cred ca sunt un ciudat, in fond m-am indrogatit de o persoana pe care nu o cunosc. 

Imi intorc privirea spre copila care statea asezata pe canapea. Ma duc la ea, si o privesc mai atent, parul ei este inca ud si murdar, hainele ei la fel. Ma apropri la ea si incerc sa o trezesc usor. De pe masa iau ceaiul pregatit si il intind. Zambetul ei apare din nou. Ma aseaz langa ea. Se aseaza in bratele mele. E atat de dulce copila. Gusta ceaiul si savureaza lichidul rosiatic. Ii ciufulesc parul murdar.

-Cum te cheama pustoico?

-Anabell. Pe tine cum te cheama uriasule.

Am inceput sa rad, e atat de dulce, si scumpa, si inocenta. Cred ca mi-ar placea sa am un copil de langa mine. Continui sa rad si ii spun numele meu.

-Numele meu e Klaus. Klaus Mikaelson.

-Ai un nume ciudat.

- Da am.

Vocea ei devenea tot mai joasa. Era obosita. Se aseaza mai bine in pieptul meu, casca usor, si imi spune, mai bine zis sopteste.

-Esti ciudat dar imi placi.

Adorme in bratele mele, nu ma mai simt atat de singur, e o copila dulce sia sa vrea sa steie mai mult cu mine. Ideea de a avea un copil in casa ma face sa zambesc. O iau in brate si o duc in dormitor. E dulce copila.