Cursă în timp

Capitolul patru

  Capitolul 4

  Miercuri, 24 aprilie

  Cristi se învârtea prin cameră, încă nevenindu-i să creadă că fusese de acord cu ideea stupidă a prietenului său. Îi promisese că îl va ajuta dacă va avea nevoie, dar asta era prea de tot. Nu avea nici cea mai mică legătură cu ceea ce se petrecea. Nu era problema lui să îl ajute cu aşa ceva. Oftă lung, ca apoi sa îşi amintească ce vorbise noaptea trecută cu prietenul său.

          Discuţia începuse normal, chestii de băieţi, câteva glume nu tocmai frumoase, minute întregi de râs. Până la un momentdat...

          - Mai şti tu, Cris, când ai zis că o sa mă ajuţi dacă o să am nevoie? începuse Alex şi din clipa aceea Cristi ştiuse că nu urma ceva foarte plăcut.

          - Să zicem, îi răspunsese acesta sperând să nu îi ceară ceea ce bănuia el că va cere.

          - Deci, începuse Alex, mai ţi minte când mi-ai zis să o duc pe... pe, Cristi îşi dădu ochii peste cap: ştia prea bine despre cine vorbeşte.

          - Pe Lu. Zi mai departe, îl îndemnă.

          - Aşa, se încurcă Alex în cuvinte. Mai şti când ai zis să o duc la un meci de fotbal? îl întrebase băiatul cu jumătate de glas. Normal că îşi aducea aminte...

          - Normal! A fost o idee foarte bună! îi răspunse imediat.

          - Da... O să mă duc mâine cu ea la un meci, spusese Alex atât de încet încât probabil că abia se auzise şi el.

          „Şi se presupune că ar trebui să îl aud dacă vorbeşte aşa încet?” se întreba Cristi.

          - Zi mai tare, omule! Zici că eşti o fată, îl certă băiatul.

          - Am zis c-o s-o duc mâine la un meci, îi răspunsese, supărat de remarca făcută.

          - Aşa te vreau! exclamă el.

          - Mi s-a părut o idee bună, şopti băiatul puţin mai tare decât data precedentă.

          - Vezi? Şi când ţi-am zis prima oară ai zis că e o idee proastă! îi reaminti Cristi de discuţia pe care o avuseseră înainte să dea probă la echipa de fotbal. Stau şi mă gândesc ce te-a făcut să îţi schimbi părerea, spuse, iar Alex se simţise dintr-o dată prins.

          Nu avea de gând să îi zică de unde avea bilete şi de ce se răzgândise. Nu vroia să ştie şi altcineva. De ce? Probabil că nici el nu ştia de ce. Totuşi, din tonul lui Cristi, avea impresia ca băiatul îşi va da seama de adevăr. Dar nu avea cum. Nimeni nu avea cum să afle de discuţia avută şi discuţiile ce le va avea cu Adi.

          - M-am răzgândit, pur şi simplu, îi spuse băiatul.

          - O să recunoşti că am avut dreptate? întrebase el şi Alex şi-l şi putea imagina făcând o faţă de copil inocent.

          - Şti prea bine că n-o s-o fac, i-o tăie scurt.

          - Încercam şi eu, murmurase el, ca apoi să îi umfle pe amândoi râsul.

          - Deci mă ajuţi?

          - Să ştii că dacă îmi vei cere să îţi zic cu ce să te îmbraci sau chestii d-astea, ai greşit persoana, ţinuse Cristi să precizeze.