Cursă în timp

Capitolul unu

  Capitolul 1

  Cu două luni în urmă:

  Era o zi obişnuită de sfârşit de aprilie la liceu. Elevii aveau jumătate de oră pauză de masă. Alex stătea pe iarbă în curte şi îşi aştepta colega să iasă de la ora de pictură. Ea îşi alesese ca activitate suplimentară pictura, în timp ce el era atacant în echipa de fotbal a liceului. Nu că i-ar fi plăcut fotbalul, chiar nu avea nicio taină cu acest sport, dar cu toate astea era în echipă.

  - Eşti sigur că vrei să faci asta? fuse odată întrebat de Cristi.

  - Nu prea, dar o fac, veni răspunsul nu prea convins.

  - Dar ţie nu-ţi place fotbalul!

  - Dar îi place ei! îi răspunse făcându-l pe prietenul său să înţeleagă despre ce vorbea.

          - Ai putea să o impresionezi altfel. Du-o la un meci!

          - Nu. El e în echipă şi asta o înnebuneşte pe ea, aşa ca voi fi şi eu. Măcar aşa să mă observe.

          Şi aşa se termină acea discuţie dintre cei doi băieţi. Oricât de mult ar fi insistat Cristi că nu e o idee bună, Alex nu îl băgase în seamă şi mersese la selecţii. Da, nu era căpitanul echipei, nu era cel mai bun jucător, deşi îşi condusese echipa la câştig de câteva ori, nu erau înnebunite fetele după el, dar pe Alex nu îl deranja. Nu vroia să fie urmărit de fete care flirtează cu el. Nu vroia să le fure inima şi apoi să le dezamăgească, că ştia prea bine cum era acel sentiment de iubire neîmpărtaşită.

          Stătea şi frunzărea leneş o revistă de, cum le numea el, „bârfe feminine”. Aşa se întâmpla când nu avea ce face şi îi pica o revistă de orice fel în mână. Răsfoind paginile îi sări în ochi o rochie roz cu volănaşe şi cu trei trandafiri în partea stângă a taliei. Rochia aceea îi aminti de prietena lui bună căreia îi plăceau la nebunie hainele cu fundiţe şi volănaşe. Rochia aceea i-ar fi venit minunat ei şi mai mult ca sigur că ar fi aratat superb în ea... Dar ea arăta superb mereu şi era atât de drăguţă şi de grijulie şi tocmai aceste lucruri le iubea la ea.

          Dintr-o dată fu întrerupt din gândurile sale profunde de nişte mâini fine şi parfumate care îi acoperiră ochii.

          - Ghici cine e!

          Normal că ştia. Îi recunoştea glasul dintr-o mie.

          - Hei, Lu, ce mai e nou?

          Lucia îi zâmbi dulce şi se aşeză pe iarbă lângă el. O, atât de aproape încât Alex se simţi oarecum nevoit să se dea puţin mai în spate pentru a evita orice atingere ce îi provoca pe loc acei prea bine cunoscuţi şi enervanţi fluturaşi în stomac.

          Lucia era prietenă cu Alex cam de la început de clasa a opta, acum ei fiind a noua. Se cunoscuseră la orele de meditaţii la romănă şi se înţeleseseră atât de bine din prima, încăt cei care îî vedeau pentru prima oară puteau să jure că se ştiu de-o viaţa. Acum erau în aceeaşi clasă la liceu şi erau definiţia expresiei „cei mai buni prieteni”.

          Ea era o fată drăguţă şi inteligentă, deşi uneori îi lua mult prea mult să priceapă unele lucruri evidente. De exemplu, se pricepea de minune în a spune cine pe cine place şi cine cu cine ar trebui să fie împreună, dar cand venea vorba de ea, pur şi simplu nu-şi dădea seama... Avea un păr negru strălucitor cu nuanţe aurii spectaculoase, lung şi ondulat ,cum multe fete şi-ar fi dorit să aibă, care îi accentua ochii căprui şi pătrunzători care parcă te străpungeau când se supăra şi te înmuiau instantaneu când îţi zâmbea. Era o fată nu foarte înaltă, lui Alex ajungându-i până la umăr. Şi el era un băiat destul de drăguţ, înalt şi bine făcut, cu păr negru şi puţin ondulat cu un aspect mai ciufulit. Iar ochii lui. Ochii lui, de un albastru aproape nemaiîntâlnit care te ducea cu gândul la cerul senin de vară, împreună cu părul şi aspectul lui se presupune că ar fi cam trebuit să îl ajute să facă cuceriri. Dar asta era ceva străin lui. Da, poate facuse vreo una-două cuceriri, dar faptul ca nu o putea cuceri pe cea pe care vroia cu adevarat, îi scădea foarte mult încrederea în sine. Poate chiar prea mult.