Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul 5
Augustin Ozera
„Monstruleţul Buclucaş"
***
28 Octombrie 2016/ Vineri
Sunt două săptămâni de când Lorena a evadat din sediu şi s-a făcut nevăzută. Bine! Ca să fiu sincer, a evadat din cauza mea şi a Christinei. Un plan pe care l-am pus în aplicare, de îndată ce am ajuns în parcarea complexului unde locuieşte Emma cu Andy.
Nimeni nu ştie de lucrul acesta, nici chiar acum, şi aşa ne dorim să rămână, deoarece am mizat pe asta, ca Lorena să se poată întâlni cu Eva. Le-am dat de urmă până în Missouri, câteva zile mai târziu, pe undeva pe lângă orăşelul Rolla, însă pe când am ajuns noi acolo, cele două dispăruseră fără urmă.
La naiba! Nici nu ştim pe unde sunt în acest moment. Îmi doresc să le prind pe cele două nenorocite şi să le ofer acelaşi tratament pe care ni l-au oferit ele nouă. Să sufere în aceeaşi măsură în care am suferit noi. Poate chiar mai mult. Faptul că Lorena şi Eva sunt verişoare, nu am anticipat asta nici când am cunoscut-o pe nemernica care a fost lângă noi câţiva ani. Însăşi Eva mi-o adusese pe cap şi mi-a spus cât de bună şi de vitală e pentru echipa mea. Ca un băieţandru naiv şi prostuţ am crezut-o în acea perioadă.
Am crezut-o pentru că o iubeam ca un prost imens ce-am fost şi credeam că ea e totul pentru mine. Însă acum nu merită nici măcar ura mea pentru ea, căci şi ura e un sentiment, iar Eva tot ce merită e moartea. Prind tivul maieului de pe mine şi-l trag peste cap, apoi şterg sudoarea care se prelinge pe chipul meu, dar şi pe trup şi îl arunc pe undeva prin încăpere. Îmi frec palmele una de alta, oftând prelung şi încep să îmi mişc umerii, dar şi braţele doar ca să-mi mai destind muşchii.
Fac asta de câteva ori, apoi mă aşez confortabil pe unul dintre aparate, poziţionându-mă cu picioarele deoparte şi de alta a băncii şi cu spatele drept. Inspir adânc aerul în plămâni, prind mânerele de deasupra, nu înainte de a amplasa cuiul în dreptul greutăţii cu numărul mai mare, şi le aduc pe amândouă în dreptul feţei. Repet asta de vreo zece ori şi mă opresc doar ca să îmi trag suflul.
Ar trebui să trec să văd ce face Henry şi cei doi ghemotoci de blană, spun în sinea mea, aducându-mi aminte cât de goală a rămas casa. Poate că a venit timpul să ne întoarce acolo. Îmi frec faţa cu palmele şi îmi proptesc braţele pe genunchi, îndreptându-mi privirea prin încăpere şi oftez scurt. Iau maieul de unde l-am lăsat şi îmi şterg din nou chipul de sudoarea care se prelinge nestingherită pe pielea acoperită de cerneala neagră a tatuajelor. Colţurile gurii mi se lungesc într-un zâmbet, simţind destul de uşor privirea Christinei pe mine.
Şmecheră mică, murmur în sinea mea. Întotdeauna îi face plăcere să tragă cu ochiul atunci când sunt la sala de forţă. Ştiu asta încă de când am cunoscut-o, deoarece o prindeam din când în când privindu-mă, însă, niciodată nu i-am dat de înţeles că sunt conştient de prezenţa ei. N-am s-o fac nici acum, ci mai degrabă mă voi preface că nu e aici, căci altfel nu mă voi putea abţine să nu o sărut sau mai ştiu eu ce îmi trece prin capul meu nebun. Îmi continui antrenamentele, băgându-mi căştile în urechi şi dau drumul la muzică, doar ca să mă ţină în priză şi să nu fiu distras de Christina. Iau greutăţile între degete şi le ridic pe rând până la piept, aţintindu-mi privirea în oglinda din faţa mea.
