Prințul dispărut (volumul 1)

12. Prinși

      Sub cerul plin de stele, obosiți și stresați, se găseau și cei doi bruneți. Erau convinși că ceea ce ei au făcut, nu a fost luat drept un lucru bun de câtre ceilalți membrii ai echipei. Presupunând că sunt o echipă, trebuiau să facă planul împreună, dar ei nu au făcut-o, și tot ce sperau era ca totul să meargă bine.

  —  Sunt în jur de treizeci în clădirea asta! zise Mattew, degetul lui arătător plimbându-se pe ecranul laptopului. Astea sunt intrările.

—  Doar două? întrebă Dylan, căscând.

—  Doar două... Toni cred că e ținut la subsol. 

  — Probabil! zise Dylan, privindu-și ceasul de la telefon. Cred că ar fi cazul să dormim puțin. Stau eu te pază, fă-ți somnul! continuă acesta, verificându-și telefonul. 

  —  Ești sigur? murmură Mattew, închizându-și laptopul, aruncându-l pe bord.

—  Da. Noapte buna! zise Dylan zâmbind, privind cum Mattew își lasă scaunul pe spate, așezându-se cât mai comod.

 — Crezi că se va supăra? întrebă Dylan, privind stelele.

—  Cred că toți sunt deja supărați, amice... e prea târziu să dăm înapoi.

—  Corect... zise Dylan, privind copacii din jurul său, care părea a se pierde în întuneric.

LA  ASCUNZĂTOAREA CELOR DIN CUBIX.

  — Incompetentule! Îți trebuia instrucțiunii speciale? țipă șeful bandei, privind pantoful din mâna sa. Tot ce trebuia să faci, era să îi ții un nenorocit de pistol în față! Atât de greu era să fii atent pe el? urletul lui răsună în toată încăperea, în timp ce pantoful negru al angajatului său zbură în perete.

  — Domnule, îmi pare nespus de rău! Dar, vă dau cuvântul meu, nu l-am văzut când și-a mișcat mâinile! murmură cel certat, încercând să se apere în fața șefului său, care acum era mai roșu decât o pătlăgică. 

  —  Asta era și ideea, prostule! Să nu vezi când ți-l pune! Din cauza ta polițiștii aia idioți o să-și găsească  agentul! Iar eu nu vreau să se întâmple asta! zise șeful, trecându-și mâinile peste chelia sa.

— Domnule, murmură un altul, încercând să îi ia apărarea colegului său, primind astfel o privire fulgerătoare de șeful său. A trecut ceva timp de când emițătorul se afla pe pantof... așă că au avut destul de mult timp să vină și șă vină să îl recupereze agentul.

— Ai dreptate, Armando... ceva chiar nu este în regulă! zise șeful, ridicându-se gânditor din fața biroului său.

—  Doriți să încerc să văd dacă sunt prin apropiere? întrebă Armando.

  —  Da. Vezi unde duce semnalul de la ăsta! zise seful, lăsând emițătorul pe masă. Iar cu tine, nu am terminat! Am eu de lucru cu tine, dar nu acum! Acum am de lucru cu Toni! zise șeful, trântind ușa în urma lui. 

Coborî cu greu scările, datorită burții sale mari, salută doi oameni care păzeau ușa mare de fier de la subsol, apoi intră în care Toni era legat de o bară de metal, acesta abia atingând cu picioarele cimentul de jos.

Zâmbi cu dinții lui gălbinicioși, și îl prinse pe Toni de bărbie cu duritate, făcându-l astfel pe Toni să-l privească în ochi.

  —  Ce mai face Christopher al nostru? zise râzând acesta, Toni privindu-l cu ură. Văd că băieții mei s-au ocupat bine de tine! continuă acesta, privind vănâtăile lui Toni, care îi pictau porțiuni mari din corp. Ar trebui recompensați, nu-i așa, Chris? Pardon... Toni...