Făuritoarea de vise (publicată)

Capitolul 1

    Era vacanţa de vară. Cât de mult aşteptasem aceste clipe de răsfăţ şi linişte!

    Mă săturasem până peste cap de profesori severi, care îţi vorbesc de sus şi de materii plictisitoare, prezentate într-o manieră care dă de înţeles că până şi profesorul care o predă s-a săturat cu mult timp în urmă. Timp irosit, în care îţi găseşti de lucru mâzgâlind băncile şcolii sau desfăşurându-ţi talentul artistic pe desene licenţioase cu profesori pe care îi urăşti. Nimic nou. Totul se repeta zi de zi la fel. Aşa ajungi să crezi că e ceva normal. ''Normal'', un cuvânt pe care oamenii îl folosesc mai tot timpul şi care şi-a pierdut orice sens pentru mine. O vorbă folosită de oamenii fără imaginaţie. Parcă era şi un citat legat de asta.

    Uram şcoala. Nu ştiam când apăruse acest sentiment, doar m-am trezit cu el. Şi profesorii jucau un rol important în asta. Mă simţeam constrânsă acolo. Am ajuns să cred că atâta educaţie îmi omoară toată creativitatea. Eram o persoană timidă, care îşi făcea greu prieteni. De fapt, aveam doar o singură prietenă. Singura persoană care se străduise să escaladeze zidul spre o parte din mine. Dar nu pot spune că îmi displăcea să fiu singură. Uneori chiar tânjeam după câteva clipe de linişte. Prea mult timp petrecut în prezenţa altor oameni mă obosea, atât fizic cât şi psihic. Eram copilul model, care îşi asculta părinţii, chiar dacă ei nu luau niciodată în considerare aşteptările şi dorinţele mele. Aşa am ajuns să fac ce-şi doreau ei, nu pentru că aş fi fost o fire slabă, ci pentru că nu voiam să-i dezamăgesc, mai ales, când îmi dădeau de înţeles că sunt mândri de mine, deşi nu mi-ar fi spus-o în faţă. ''Nu sunt nimic din ceea ce-aş putea să fiu'' spunea parcă Nichita Stănescu. Acesta putea fi motto-ul meu. Oricum, a încetat să-mi mai pese ce zice lumea despre mine şi laudele adresate părinţilor, de parcă totul ar fi fost meritul lor.

    Dar era vacanţă şi meritam din plin să mă bucur de ea. Acum nu mai trebuia să joc rolul fiicei perfecte, cel puţin până la toamnă. Distracţia mea a început de vineri, când m-am dus la bibliotecă pentru cărţi noi. Haruki Murakami pare că a stagnat la aceleaşi idei, deci nu mai era nimic surprinzător de la Cronica păsării-arc încoace. Am luat unul dintre romanele Agathei Christie, deşi nimic nu mă mai surprindea în cărţile ei şi m-aş fi oprit pe la jumătate ştiind deja criminalul şi ce metodă folosise. Mi-am plimbat ochii pe la Războinicii Nilului, apoi m-am decis să iau ceva de Shakespeare.

    Acasă, am epuizat toate planurile mele de vacanţă în doar câteva ore, dar cum nu aveam chef de citit, m-am gândit să fac o plimbare până la marginea pădurii. Ajunsesem să fac din ce în ce mai des drumul acela. Era plăcut şi liniştitor. Creşteau şi mulţi rugi de mure şi poate aveam timp să culeg o punguţă înainte să se însereze. Mi-am pus căştile în urechi şi am plecat. Câteva minute mai târziu eram deja la marginea satului. Era vreo şase sau şapte seara. Nu-mi făceam griji. Aveam destul timp până să se întunece.

    Am alergat până la marginea pădurii, unde m-am oprit pentru câteva minute să-mi trag răsuflarea. Nu eram chiar o sportivă, dar în zilele mele bune eram o alergătoare de excepţie. De pe moviliţa de unde stăteam se vedea tot satul şi tot oraşul, chiar şi munţii din depărtare. Era frumos. Mă simţeam legată de acele locuri. Eram puţin ameţită, dar cred că era din cauza alergăturii. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns la prima potecă. Ar fi trebuit să mă întorc, dar mi-am zis că încă e devreme şi sunt aproape de sat. Astfel, am trecut şi de a doua potecă şi de a treia, până am ajuns în locul unde se găseau mure. Era cam departe, într-o vale unde fuseseră tăiaţi copacii. Afară era senin, dar cam răcoros şi vântul era tăios.

    Trebuia să fiu cu ochii în patru, pentru că la câţiva metri depărtare era un iaz şi pe acolo erau nişte câini dezlegaţi, cei mai buni prieteni ai pădurarului. Mi-am umplut punguţa cu mure în grabă. Afară se întuneca de-a binelea şi se anunţa o furtună straşnică. Am luat-o la fugă prin pădure. Nu-mi plăceau furtunile decât dacă eram acasă, cu o carte bună, ciocolată cu mentă şi ceai.

    Îmi amintesc că atunci când eram mică, eu şi bunica am fost prinse de o furtună cu tunete, fulgere şi trăsnete. Eram terifiată pentru că toate fulgerele păreau să vină spre mine. Tot atunci, am găsit pe drum o potcoavă, dar nu am luat-o şi asta mi-a adus noroc. Oricum, nu avea rost să mă gândesc la asta, ci să grăbesc pasul. Începea să mă doară capul de la urletele vântului printre copaci şi de la mişcarea haotică a crengilor. Trunchiurile scorburoase ale copacilor bătrâni scoteau sunete ciudate, ca nişte chiote sau scârţâituri, de parcă mai aveau puţin şi se despicau. Eram obosită şi respiram greu, dar am continuat să alerg. Deja nu mai vedeam poteca, dar o găseam la lumina fulgerelor. Acum, mi-aş fi dorit să nu fi mers în pădure. Drumul parcă nu se mai sfârşea, iar mie îmi era teamă. Tot pierdeam mure pe drum, dar era ultimul lucru la care să mă gândesc. Furtuna asta chiar venise din senin.

    Mi-am dat seama că nu voi ajunge acasă şi îmi dădură lacrimile, mai ales când afară se dezlănţuise deja ploaia. Nu mai vedeam nimic în faţa mea şi eram udă leoarcă. Ploaia era rece şi grea şi lovea fără milă pământul uscat. Încercam să bâjbâi drumul. Se formau şănţuleţe de apă şi mi se părea că o să mă scufund în noroi. Tot mergând fără să văd pe unde, am alunecat într-un şanţ. M-am ridicat cu greu. Cred că aveam zgârieturi pe mâini şi pe faţă, căci mă usturau, dar nu aveam timp să verific acum. Am întins o mână să mă sprijin de nişte trunchiuri, dar am dat peste nişte pietre mari, colţuroase. Am mers de-a lungul peretelui stâncos, până am dat de o despicătură în el. Era mare, ca intrarea într-o peşteră.

    M-am şters la ochi. Era beznă. Am privit înapoi şi am văzut ploaia care nu mai contenea şi fulgerele. Oare pe unde izbutisem să ajung? Din câte ştiam eu, nu erau asemenea locuri în pădurea asta şi o colindasem încă de când eram un copil. Mi-am deschis telefonul, dar lumina lui slabă nu mă ajuta prea mult să văd ce-i în jurul meu şi spre groaza mea, nu aveam deloc semnal. La lumina fulgerelor, mi se tot părea că văd nişte luminiţe verzi, dar am presupus că asta era în imaginaţia mea. Chiar aş fi preferat varianta aceea în loc să mă trezesc cu altceva, real. Îmi era teamă să nu dau peste vreun şarpe sau lilieci, aşa că nu am îndrăznit să mă mişc din loc, dar eram atât de obosită încât m-am aşezat jos. Îmi era îngrozitor de frig. Indiferent cât de mult mă uitam pe telefon în speranţa unui semnal, era degeaba. Părinţii mei sigur erau îngrijoraţi şi chiar nu voiam să dau cu ochii de mama când era cu o falcă-n cer şi una-n pământ.

    M-am făcut ghem şi nu credeam că voi reuşi să mă odihnesc în locul acela, dar la scurt timp abia mai puteam să-mi ţin ochii deschişi. Încă îmi era teamă de întuneric, mai ales acum, când eram şi singură. De fapt, ideal ar fi fost să fiu singură acolo. Îmi simţeam din ce în ce mai grele pleoapele şi mă durea capul. Parcă nu mai era aşa de frig şi înspăimântător totul. Am cedat somnului şi frica m-a părăsit, indiferent câte tunete urlau în noapte.