Medalionul dragostei

42. Schimbarea

- Da, dar dacă nu va avea grijă de el, va ajunge şi el în stadiul acesta.

Jordan se apropie de patul Jessicăi, o sărută pe frunte.

- Fiica noastră frumoasă! lacrimile îi mângâiau obrajii.

- Răbdare, trebuie să aveam răbdare. Trebuie, accentuă el, trebuie să se trezească.

- Da, trebuie!

În aceeaşi zi, seara.

Dave şi Jordan erau la cantină. David o însoți pe Antonia, acasă la Jordan, pentru a se odihni. Javier o conduse pe Tania, înapoi la moşie, pentru a avea grijă de Robert, deoarece Alan şi Beth trebuiau să se întoarcă în Londra, datorită lucrului. Dar aveau să treacă pe la Chicago, pentru a o vedea pe Jessica.

Brad era aşezat pe scaun, lângă patul Jessicăi, razele lunii loveau fereastra, păsind într-un tablou trist, ba chiar unul foarte dureros.

El ținea în mână o cutiuță mică, pătrată şi roşie, o deschise, înăuntru era un inel din aur alb, cu diamant mediu, era foarte finuț, dar foarte special. Brad ştia că Jessica adoră lucrurile simple, la început i se păru inelul prea puțin pe cât merita ea, dar era sigur că va fi pe gustul ei. Avea să-i cumpere orice şi-ar fi dorit. Îl luă din cutie, îl privi, îl aşeză pe buzele lui şi îl sărută. Apoi luă mâna Jessicăi şi îi aşeză inelul pe deget. Apoi strânse mâna ei la piept şi i-o sărută.

- Sunt sigur că accepți să fii soția mea. Nu-i aşa că vrei? întrebă el, ca şi cum s-ar preface că e fericit şi nu îndurerat, însă lacrimile îl dădură de gol. Răspunde-mi, te rog, Jess! Vrei să fii soția mea? o sărută pe frunte şi apoi mâna. Răspunde-mi! începu să plângă isteric, îşi lipi fruntea de mâna ei. Haide să ne căsătorim, să nu pierdem timpul! Te rog, Jess, iubito!

Nicio mişcare, niciun gest, niciun cuvânt, totul părea în zadar. Brad o sărută din nou pe frunte, îi auzi respirația prin masca de oxigen. O mângâie pe creştetul capului şi îşi şterse lacrimile. Închise lumina, acum luna lumina încăperea.

- Noapte bună, iubito! spuse el. Sunt aici dacă ai nevoie de mine!

Se aşeză pe canapea, îşi îndreptă spatele, îşi roti capul şi încheieturile. Durerea corpului era mică, în comparație cu durerea sufletului şi a inimii. Închise ochii, căscă, ar fi vrut să se întindă, dar canapeaua era prea mică, aşa că rămase în şezut, îşi încrucişă mâinile.

Un zgomot provocat de masca de oxigen, care atinse podeaua salonului, îl trezi. Jessica îşi smulse masca, branula şi începu să se agite.

- Unde sunt!? țipă ea.

- Iubito, stai, sunt aici, o prinse de mâini şi încercă să o calmeze. Sângele, din locul unde îşi smulse branula, se prelinse pe brațul ei.

- Lasă-mă! țipă ea. De ce nu pot să mă ridic?

- Te rog, calmează-te, totul e în regulă! El apăsă întrerupătorul, iar încăperea se lumină. Apăsă şi butonul roşu, pentru a o chema pe asistentă.

- De ce nu pot să mă ridic? De ce sunt aici? spuse ea panicată, nu-şi simți picioarele.

- Iubito, o să-ți explic, te rog, doar calmează-te! Brad era fericit că ea se trezise, însă îi era teamă de reacțiile ei, pe care el nu reuşea să le înțeleagă. O privea, ținând-o de mâini, cum încearcă să se desprindă de el, fără să îi arunce vreo privire, niciun gest de pe fața ei nu arătă că ei îi pasă că Brad e acolo.

Asistenta intră în salon, văzând-o pe Jessica trează, spuse:

- Îl chem pe domnul doctor!

- Linişteşte-te! Totul va fi bine.

Jessica avea un ritm al respirației, agitat. Brad îi dădu drumul la mâini, ea şi le aşeză pe cap, unde a simțit bandajele de pe frunte, le pipăi, o crispare de pe fața ei era dovada clară că încă acele lovituri o dureau.

- De ce sunt aici? Ce mi s-a întâmplat?

- Eşti în spital. Iubito, ai avut un...

Doctorul intră în salon, cu grabă şi alarmat.

- Domnule Brad, vă rog să părăsiți încăperea, vrem să-i facem un control mai amănunțit! Doctorul se apropie de Jessica, văzu masca şi branula pe podeaua salonului, o privi şocat, deşi se putea aştepta şi la o astfel de reacție.

- Doamnă, vă rog să ne lăsați să vedem că sunteți bine! O asistentă îi curăță mâna plină cu sânge, unde fusese branula, o bandajă. Doctorul luă un aparat şi o rugă pe Jessica să-şi introducă un deget, pentru a verifica ritmul pulsului.

- Dar, domnule doctor, aş putea rămâne aici, spuse Brad, cu blândețe.

- Vă rog...

- Bine. Iubito, revin! Nu te speria! se apropie de ea să o sărute pe frunte, dar ea îl împinse.

- Domnule doctor, vă rog să-l scoateți pe bărbatul acesta de aici. Nu înțeleg ce face în salonul meu şi pe deasupra mai îmi spune şi "iubito". Ieşi afară! strigă ea.

Brad rămase împietrit, fără grai, era şocat, de ce se comporta aşa cu el? Îl credea vinovat pentru accident? Că nu o însoțise? îl privi pe doctor, iar acesta îl privi la rândul.

- Domnule Brad, ar fi mai bine să aşteptați afară!

Brad îşi simți corpul greu, nu putea să se mişte, dar ştia că aşa era mai bine, să o lase să se liniştească. El se îndreptă spre uşă, privi în urmă, dar nu întâlni privirea Jessicăi, ieşi şi închise uşa după el.

*****

Vă mulțumesc tuturor, celor care îmi citiți cartea. Aştept comentariile voastre!

❤