-Pe Dracu-

Capitolul 53:- "În numele Dragostei!"

   Îmi termin eu discursul, iar Emma continuă să mă privească în timp ce șiroaie de lacrimi îi pătează chipul.
  Ce nu aș da și ce nu aș face doar pentru ca să nu o mai văd așa.
- Emma! Zic eu, în timp ce mă apropii de ea, dorindu-mi să îi trag chipul spre mine pentru a presăra săruturi pe întreaga sa față.
- Nuu! Îmi zice ea, și se ridică de pe scaun, depărtându-se astfel de mine.
-  Ai...ai...aaa...i...ai iub...ai iubito? Mă întreabă ea izbucnind într-un nou val de lacrimi amare.
-  ...
Am iubito? Bună întrebare. Nici eu nu știu ce am făcut.
  Ce dracu am simțit pentru Linda?
Ochii Emmei continuă să se scalde în lacrimi, așteltând cu exasperare răspunsul meu ce pare să întârzie.
- Și tăcerea e un răspuns!
Îmi zice ea, după care își apasă scurt și puternic buzele dulci de ale mele, pentru ca mai apoi să dispară pe ușa zicându-mi un adio dureros.

   Ce dracu fac?
Gândesc în sinea mea și încep să fug după ea, însă prea târziu, deja ocupase mașina lui Dylan și demarând în trompă, am pierdut-o din vedere.
   Trebuie să merg după ea.
- Repede, dă-mi cheile de la mașină! Țip la paznicul firmei, cerând mașina firmei care aparține familiei mele și se află mereu la firmă.
  Sărmanul om îmi întinde speriat cheia, și de îndată ce o simt în mână, fug de nebun spre parcarea de unde cu viteza luminii pornesc mașina, începând să-mi caut bruneta ce mi-a intrat sub piele încă de la început.
   Cât de prost să fiu? Să o pierd dintr-o prostie?
   Am trecut demult peste 200 km/h, însă tot nu zăresc diavolul cu chip de înger ce m-a vrăjit cu siguranță.
  Trec ca fulgerul pe străzile aglomerate ale orașului, nemaiînțelegând ce se află în jurul meu, unde sunt, cum mă cheamă, în ce oraș, tară sau planetă sunt. Știu doar că o caut pe ea, pe cea care poate înlocui toate cele enumerate doar prin simpla sa prezență.
   Trec chiar și pe lângă o mașină răsturnată, se pare că a avut loc un accident pe care l-am vazut cu ochii mei, mașina învârtindu-se de câteva ori în aer, după care s-a prăbușit în flăcări la pământ.
   Însă ignor și asta, până când realitatea mă lovește din plin.
   Sunt un om credincios, însă nu sunt genul care să meargă la biserică în fiecare duminică, să țină fiecare post, să respecte fiecare sărbătoare sau să zică seara înainte de culcare o rugăciune.
  Însă acum jur că am început să îmi amintesc unica rugăciunea pe care o știam când eram încă copil mic, îi încurc și cuvintele, scap rânduri și adaug versuri de la mine. Mă rog cum pot eu, doar ca mașina aia să nu fie mașină lui Dylan. Să nu fie Emma în ea.
   Îmi întorc mașina cât pot de repede și aproape de locul accidentului, o abandonez.
   Alerg ca disperatul spre mașina cuprinsă de flăcări și realizez că sunt un păcătos nesuferit.
  Mașina îi a lui Dylan, și o bucată din materialul rochiei Emmei se vede prins de către portiera mașinii, o bucată căpturată din toate părțile de focul flămând, însetat după nenorociri, arzând și pârjolind tot ce întâlnește în calea sa, doar pentru a transforma totul în scrum, la fel precum și inima mea e încolțită de focul spaimei și fricii de a o pierde pe ea.
   De ce???? De ce ea???? De ce ea trebuie să fie cea care suferă din cauza mea?
   -De ce Doamne???
  Te implor! Nu mi-o lua! Am nevoie de ea!
  Pedepsește-mă pe mine, dar nu o lua pe ea! Te implor!
  O iubesc !!!!!!!!!!!!
  
O altă perspectivă:-
  Uneori viața e nedreaptă cu noi.
  Deseori auzim fraza "Viața e o Curvă", și începem să judecăm persoana care a zis asta.
  Însă persoana dată avea si are dreptate.
  Viața e o curvă, vine când vrea și pleacă când vrea.
  Nu o interesează nimic altceva și nimeni.
   Distruge totul!
Până și Dragostea!
 
În timp ce Jeisson striga ca disperatul și îl implora pe Dumnezeu să îl pedepsească pe el, doar ca să o lase pe ea vie și nevătămată, încerca în același timp să se apropie de mașina care ardea pentru a o salva pe Ea.
  Pe femeia care l-a purtat prin cele mai fierbinți locuri ai iadului și în același timp insuflând în el viața atunci când totul era ruinat, Jeisson ducea mai multe bătălii în sinea sa.
  Confrutându-se concomitent cu lupta împotriva căldurii infernale ce îi ardea pielea, lupta cu focul ce înghițea totul din jurul său, lupta cu El. Lupta cu vina că dacă ar fi vorbit la timp ceea ce simte, nu s-ar fi ajuns aici. Lupta cu spaima că o să o piardă. Lupta cu propriul El, cu propria sa minte. Lupta că nu a putut să o oprească la timp, că a apărut în viața ei și i-a ars-o.
   Ajunsese să cedeze. Realizare într-un sfârșit cât se mult o iubește.
Dar oare a realizat asta prea târziu?
   
  Cu greu, a reușit să ajungă la mașina aflată în flăcări , și să apuce de portieră pentru a o deschide, însă în acel timp totul izbucni în mii și milioane și miliarde de flăcări precum o bombă atomică, arzând încet dar sigur trupurile lor vii, sufletele cărora se înăbușeau de durerea ce le pișca pielea, inimile plângeau pentru dragostea care a avut un final fericit, care au dus o iubire prea puternică pentru a realiza fericirea, rațiunea plângea din cauza vinei pe care o simțea fiecare din ei, conștiința din cauza că a fost prea orgolioasă, iar îngerii lor, plângeau din cauza a cât de stupidă le-a fost moartea.
  Se auzeau sirenile pompierilor, ambulanței, poliției. Însă care e rostul lor acum? Acum când două suflete ce au iubit necondiționat, s-au stins, au plecat spre o nouă lume zbătându-se încă în chinul morții.
   A explodat mașina!
  Jeisson a implorat să îl pedepsească pe el.
Și-a sacrificat propria viață pentru ea.
  Atunci, de ce au murit amândoi?

   O dată i-a zis că "Vom fi împreuna mereu iubit-o!".
  Și s-a ținut de cuvânt.
A murit tot lângă ea.

Au murit împreună.
Au murit în numele dragostei lor, pentru a demonstra tuturor ce înseamnă cu adevărat să iubești.
Chiar au murit?
Cum să moară Zâna cea Bună din basm când acolo mereu binele câștigă? Cum să moară Făt-Frumos când el e eroul tuturor?
Cum să moară îngerul ce a putut schimba demonul? Cum să moară demonul schimbat în demon îndrăgostit?
  Sufletele lor îndrăgostite au murit?
Chiar au murit?

        
                           *********
Când am început să scriu acest capitol, nu m-am gândit că îl voi încheia într-un asemenea mod. Ideile mi-au venit spontan în minte și îmi vine chiar și mie să plâng...habar nu am dacă v-a plăcut ceea ce tocmai ați citit, dacă sunteți dezamăgiți sau nu...dacă mai sunteți pe aici, fiindcă la cât de des postez, mă mir că țineți pasul cu mine😀 (ironic vorbind, desigur)...Poate credeți că e ultimul capitol? Să știți că nu!
  Și ca să continuăm tradiția, întrebarea capitolului este :- "Chiar au murit sufletele lor îndrăgostite?"
Aștept răspunsul și părerea despre capitol, carte.
  Îmi cer scuze că nu am postat până acum.
   Apropo...Felicitări cu sărbătoarea Moșului Nicolae...ce ați primit în dar de la el? 😀😀
Pup. 😘😘😘😘😘😘