Marauder

4

Niciodată nu am știu exact cum a  început toată treaba asta, pur și simplu m-am trezit într-un labirint de hârtie cu chibrite în mână și cu o dorință nebună de a aprinde ceva.

Am ajuns în centrul lui.

Un chibrite mi-a scăpat.

A ars totul în jur.

Mi-a ars până și sufletul.

-------------------------------------------------

- Ce e cu cartea asta?

Știam că o să o observe din minutul în care intră pe ușa camerei mele. Nu am băgat-o în seama inițial, așa că a continuat:

-Și, doamne, ce s-a întâmplat cu învelitoarea?

Zâmbesc la ideea că a evitat cacofonia. După șapte ani a reținut că urăsc cacofoniile, parcurile, rațele, pinguinii și încă vreo 105 lucruri.

-Mi-a oferit-o un ciudat în parcul ăla cu ciudați de la capătul străzii Orhideelor. Ăla prin care am fost nevoită să trec pentru că Laida nu s-a putut abține să nu iasă la nenorocita aia de țigară și să uite să mai treacă pe la școală. Îți sună cunoscut, nu?

Mă întorc către ea într-un final. Ea era Laida sau Adelaide sau tipa care mă lasă baltă pentru o țigară mentolată de două ori pe săptămână.

-Iar îmi scoți ochii cu asta? Doamne, femeie, ți-am spus să vii și tu. spune dăndu-și ochii peste cap. Mă rog, tot nu m-ai lămurit, care-i treaba cu această carte, îmi face cu ochiul ca nu cumva să nu observ evitarea subtilă a cacofoniei și continua: Tipul era frumos măcar?

Mă pufnește râsul la remarca ei. Dau afirmativ din cap și zâmbetul ei se lărgește până se transformă într-un râs inocent ca mai apoi să se oprească brusc și să răsfoiască cartea.

Nu bag de seamă schimbarea bruscă deoarece după atâția ani de prietenie înveți doua lucruri: faptul că o persoană e în felul ei nebună și faptul că în asta constă farmecul ei.

- E la fel de bună ca tipul din 12 E de la liceul de arte din centrul vechi. Adică, doamne, da.

Mă uit la ea puțin nedumerită ca apoi să râd cu gura, urechile, ochii cu tot ce se poate. Mereu uit cât de ciudate și bizare pot să fie comparațiile ei. Odată mi-a spus că seamăn cu un cartof cu sarii de mătase pe rădăcină, dar că sariul mi se asortează cu ochii așa că arăt "mișto".

Se strâmbă la izbucnirea mea, dar continua închinzănd cartea aruncându-mi-o și apropiindu-se de Pablo, motanul-fără-rasă-portocaliu:

- Ar trebui să o citești. mângâie motanul care mă trădează și se cuibărește la ea în brațe, Si cum spuneai că îl cheamă pe misteriosul băiat? Sper că ai făcut rost de nume.

Iau cartea și o răsfăiesc puțin, îi citesc finalul. '' Și a murit speranța" așa începe ultimul aliniat și așa se sfârșește și ce aveam de gând să citesc din ea.

Laida se uita la mine. Știa ce urmează să fac. Evident ca știa. În mai puțin de cinci secunde i-am rupt ultima pagină. Am rupt-o fără milă și puțin tremurat.
Am auzit un oftat și nu mi-am putut abține un surâs.

- Iar? se face ea auzită pe lângă torsul lui Pablo.

Zâmbesc.

- Știi că nu îmi plac sfârșiturile. În plus, poveștile sunt nemuritoare dacă...

- Nu au sfârșit, știu, stiu morala. continua ea.

Oftez și închid cartea. Acum povestea nu mai are sfârșit. E nemuritoare poate infinită. Sau cel puțin așa îmi place să spun. Adevărul e că îmi place să distrug ce îmi aparține.

-Ares. mormăi eu

- Ce?

-Ares e numele ciudatului din parcul de la sfârșitul străzii Orhideelor.

Ideea de bază e că îmi place să distrug propriile mele lucruri. Dar cartea nu îmi aparținea. Era a roșcatului acela cu râs frumos. Si, uite, una din variabilele omise.

N/A Okay. Sincer, nu am habar ce fac aici. Am scris după 6 luni si probabil nimeni nu o mai citește sau ceva. Uf. Scuze.