Trei nume

Capitolul 2- Revolta sângelui

  Sunetul glonțului lovind era satisfăcător atât pentru Donald , dar și pentru Mara care se lupta cu sine să își aducă aminte locația țintelor. Le văzuse câteva clipe nainte să îi fie luat văzul. Lupta care urmase o distrase destul de mult cât memoria locației țintelor să se încețoșeze. Arma rece și dură din mâinile ei o făcea însă mai sigură pe sine, sunetele metalului pe metal calmând-o. Știa că asta îl mulțumea, iar dacă el era mulțumit, și ea trebuia să fie. Apăsă pe trăgaci disperată atunci când acesta se blocă auzind sunetul gol. Căută cu cealaltă mână pe masă gloanțe cu care să încarce , dar nu mai erau. Ea însă tot căuta. Se opri atunci când legătura îi fusese dezlegată de la ochi. Clipi scurt apoi căscă ochii mari la soare ca nu cumva să piardă iar acele clipe pe care le-ar fi pierdut clipind buimacă la lumină. Observă astfel țintele sale. Amintirile ei deveniră mai clare însă era ceva în plus, inima ei sărind o clipă atunci când văzu accesoriile adăugate cât timp ea fusese legată la ochi. În spatele țintelor pe care le auzise fiind nimerite se aflau diferiți copii pe care îi recunoștea. Nu conta din prizma cărei personalități îi recunoștea, însă o făcea. Mara îi văzuse pe mulți dintre ei fiind torturați în fața ei doar ca să poată scoate de la mica blondă rezultatele dorite.

Corpurile copiilor erau întinse pe jos în spatele țintelor, sângele încă curgând din rănile create de gloanțe. În timpul micii lupte între Mara și gardian, Donald avusese timpul necesar încât să comande așezarea acestora în spatele țintelor, legându-i la gură sedându-i ca să nu se miște de la locul destinat. Nu era vorba de milă sau orice altceva în dorința de a îi seda. Și-ar fi dorit să îi audă țipând și încercând să se zbată împotriva morții, însă nu riscase ca ei să îi strice planurile. Fuseseră așezați în spatele țintelor care aveau forma unui om astfel încât mulți dintre ei erau împușcați în frunte. Mara fusese educată să împuște mortal. Orice alt loc nimerit în afară de creștet și inimă era pedepsit.

Privirea îi fugi nebună peste corpurile lipsite de viață care pierdeau sângele într-un mod alarmant. Zărise însă cum un alt copil era târât spre poligon, țipetele acestuia inundându-i urechile, oasele ei cutremurându-se ușor. Era treaz. Băiatul adus acolo avea ochii verzi ca iarba pe care o vedea atât de rar. Înalt de statură, dar slab, hainele fluturând pe el în bătaia vântului. Palma pe care o primise peste față reverbră în liniștea cea ca de mormânt al acelui moment.

- Du-te dracu! urlă acesta nervos scuipând sângele direct în fața bărbatului.

Mara rămase uimită în interiorul ei, ba chiar speriată pentru soarta băiatului care se opunea cu atât de multă forță, chiar dacă era legat și depășit din orice punct de vedere. O altă palmă zbură spre obrazul palid și deja roșu al băiatului, de data aceasta lovitura doborându-l la pământ. Alt rând de înjurături fusese aruncat de pe buzele acestuia părând însă că asta îl ținea cu sângele arzând în vene. Donald era însă atent însă la Mara fiind ușor încruntat. O vedea stând acolo ca o stană de piatră perfect dreaptă cu părul blond auriu curgându-i pe spate, mâinile delicate cu degete lungi și slabe strângând arma. Nu putea să își dea seama din atât însă de ce simțea ea. Acum ura faptul că învățase acea personalitate să aibe expresia rece și inexpresivă. Voia să fie imprevizibilă, însă dacă asta ieșea greșit pentru ei, apoi ce? Oare era speranță? Teamă? Indiferență? Voia să dea din acel rebel un exemplu. Nimeni nu putea scăpa indiferent de cât de tare țipau. Tânăra văzuse cum toată lumea care opunea rezistență sfârșea dramatic. Dacă acolo ar fi fost Lily cea care privea toate acele corpuri moarte, ar fi recunoscut perfect toate acele chipuri. Toți cei zece făcuseră ceva greșit să îi supere pe cei de sus. Unii o apăraseră pe ea sărind la bătaie crezând că vor putea câștiga. Însă nu puteau. Nimeni nu putea scăpa.

Brunetul se ridică în genunchi mârâind nervos cu atâta suflet și ură, începând să urle blasfemii la adresa bărbatului care îl matrata. Până și Mara putea să își dea seama că el nu era de acolo. Nu fusese în program, ci luat de altundeva. Nimeni din cei pe care îi cunoscuse nu ura atât de evident pe cei de acolo. Ura lor mocnea în interior, îi mistuia ca niște cărbuni încinși așezați sub un capac, așteptând să se omoare singuri din cauza lipsei de oxigen.