Şi când ura devine iubire... (Cartea #1 din seria Sentimente)

~ Nouă ~

În clipa în care clopoţelul sună, parcă Dumnezeu îi zâmbeşte. Nici nu aşteaptă ca profesoara să scoată un sunet pe gură, căci ea îi înmânează hârtia şi dispare pe hol, spre dulapul ei. Nu spune niciodată că nu-i place matematica, însă nici nu afirmă că îi place, mai ales trigonometria – la ceea ce dăduse testul astăzi.

Ajunsă la dulăpiorul ei, îşi introduce combinaţia lacătului şi apoi îşi trânteşte cărţile înăuntru. O zi terminată fără incidente, zâmbeşte Kristeen.

Însă, înainte de a avea măcar ocazia să termine gândul şi să-şi închidă uşa la dulăpior, o mână i-o trânteşte cu putere, sunetul reverberând în holul aglomerat.

“Care-i şmecheria?” întreabă vocea pe care ea niciodată – mai ales după atâţia ani de hărţuire – nu o va putea uita. Se întoarce calmă spre posesorul mâinii, privirea ei scânteind deja cu ură. Serios că nu poate să-l înţeleagă! Adică, atâţia ani la rând încearcă să-l ignore, iar el tot continuă să vină şi s-o chinuie. Acum, când paharul e plin, iar răbdarea ei e inexistentă, el tot nu renunţă la plăcerea de a o chinui. Chiar nu-l înţelege! Nu asta voia de la ea? Să reacţioneze la acţiunile lui? Atunci de ce nu o lasă în pace, odată ce a obţinut ce şi-a dorit?

Ochii ei îi întâlnesc pe ai lui, care sunt incomfortabil de aproape. Nasul lui Brenden aproape că îl atinge pe al ei, iar respiraţia lui, ce are o infimă aromă de cola, îi face papilele gustative să explodeze de plăcere. Iar asta o miră, pentru că, unu la mână, nu credea că un miros atât de slab poate avea un astfel de efect asupra papilelor gustative, iar, doi la mână, de când simte orice apropiat de plăcere în prezenţa acestui gândac bun de călcat în picioare ca el?!

Între timp, Brenden se pierde în ochii ei, căzând în adâncul lor, în inocenţa lor. Mirosul ei, un miros suav de flori – nici prea dulce, nici prea ţipător – îi inundă nările şi el suprimă impulsul de a inspira o gură imensă de aer. Un chef nebunatic de a se apropia şi mai mult şi de a-i gusta buzele îl străbate, însă se abţine; nu e normal să vrea asta, nu cu ea.

“Ce şmecherie?” aproape că şopteşte Kristeen, amintindu-şi că Brenden pusese o întrebare.

Această propoziţie parcă îl trezeşte pe băiat din starea aceea imobilă şi acesta se depărtează, încruntându-se, încercând să-şi amintească iniţialul motiv pentru care este aici. O imagine cu biletele flutură prin faţa lui şi memoria îi revine.

“Şmecheria cu biletele.”

“Ce e cu ele?” se trezeşte şi Kristeen din orice formă de adormire fusese băgată, punându-şi ofensiv mâinile în şolduri.

Imaginea ei, cu aceea faţă serioasă şi gata să primească şi să întoarcă orice comentariu, cu postura aceea sfidătoare şi privirea ce, întotdeauna, aruncă fulgere spre el, îl face pentru o secundă să se scufunde iarăşi în acea stare de complacere, ochii lui căzând pe buzele ei ce par atât de tentante. Însă, când acele voluptoase şi delicioase buze devin o linie dreaptă, iar maxilarul acela frumos conturat vâcneşte puţin de nervi, îşi revine, şi se uită în ochii ei albaştri.

“De ce şi cu ce scop mi le-ai dat? Să nu crezi că am înghiţit prostia spusă mai devreme, cu primitul lor din ceruri şi te-ai gândit tu, aşa, că doar suntem prieteni de-o viaţă-ntreagă, să le împarţi cu noi.”

Kristeen îl măsoară din cap până-n picioare, luând în seamă poziţia lui relaxată, mâinile ce sunt încrucişate la piept, chipul ce are zugrăvit numai neîncredere peste tot, ochii aceia verzi ce o fixează; nu poate spune că-i prea place această imagine a lui. Prea multă autoritate denotă.

Ca să nu fie nici ea mai prejos, îşi lasă greutatea pe-un picior, îşi duce mâinile la piept şi îl fixează, la rândul ei, pe Brenden.

“Şi ce insinuezi?” dă uşor dintr-un picior, bătând pe podea un ritm.