Şi când ura devine iubire... (Cartea #1 din seria Sentimente)

~ Nouă ~

“Salut!” spune energică, uimind toate persoanele de la masă.

Cinci priviri extrem de bulbucate, care strălucesc cu mirare şi stupefiere, sunt îndreptate spre ea. Normal, asta este o reacţie pe care Kristeen o aştepta, ţinând cont că e prima oară când ea iniţiază o conversaţie şi o face atât de veselă.

Nu aşteaptă ca băieţii să-şi revină din orice tărâm de idioţi or fi ajuns ei, căci e posibil să aştepte mult şi bine. “Bine, ştiu că e ciudat, dar vă va trece. Uite, Brenden, ai aici cinci bilete la o cursă din NASCAR, care este mâine. Povestea scurtă e că ai mei au câştigat mai multe bilete şi le-a dat alor tăi câte unul, iar eu trebuie să-ţi dau ţie unul şi cum rămân multe nefolosite, poţi să-ţi târâi şi inutilii prieteni după tine. Nu trebuie să-mi mulţumeşti, nu am făcut-o pentru niciunul dintre voi,” ridică dintr-un umăr, ţinând mâinile întinse spre băiatul şaten, ce încă are gura larg deschisă şi ochii verzi cât platourile de mari, privind când la Kristeen, care se uită zâmbind la el, când la bucăţile de hârtie de la ea din mână.

După mai bine de două minute de totală linişte, până şi cei din jur fiind stupefiaţi de ciudata şi neaşteptata acţiune a fetei, zâmbetul lui Kristeen începe să se stingă. Când acesta ajunge doar o linie dreaptă, bruneta îşi aruncă ochii aceia sclipitori şi vii spre Brenden, înjunghiidu-l cu tăria privirii ei.

“Ei bine! Nu mai sta ca prostul şi ia biletele!” îi vâră hârtiile în faţă, sperând să scoată o reacţie de la el. Şi chiar are efect, pentru că mâna lui Brenden, în mod automat, apucă biletele şi le pune pe masă. Dar nu întrerupe această sesiune de priviri, uitându-se la ea la fel de ciudat ca şi până acum, ceea ce o face pe Kristeen şi mai furioasă, aducând la apariţia unor mici cute pe fruntea ei, cât şi mărunta încreţire a buzelor. Ceea ce, în mod ciudat, o face să pară mai drăguţă în ochii lui Brenden. Deşi, nici Kristeen cu un zâmbet pe faţă nu este mai puţin plăcută şi frumoasă.

Ochii fetei, după ce se mai confruntă în tăcere cu cei ai lui Brenden, care tot ca o statuie în ceară este, zboară spre compania băiatului, văzând alte patru chipuri la fel de tâmpe ca şi a celui din faţa ei. Dându-şi seama că nu trebuia să fie chiar atât de fericită, oftează uşor şi se întoarce spre Brenden. Îşi scutură capul când îl vede cât de idiot pare în poziţia lui nemişcată şi se întoarce, plecând spre rândul care parcă nu se mai termină de la capătul celălalt al cantinei. Mai dă o dată din cap, spunându-şi că nu a mai văzut nişte maimuţe nespălate mai tâmpite decât băieţii ăştia în întreaga ei viaţă – care, oricum, nu este cine ştie ce lungă, ţinând seama că nici 18 ani nu are încă.

Băieţii, încă în postura lor de proşti electrocutaţi de fulgere, se holbează după ea, cum îşi face loc printre alţi elevi, unii la fel de stupefiaţi ca cei cinci de la masă, căci au prins ceea ce a vorbit Kristeen sau pur şi simplu li s-a părut ciudat că fata a vorbit cu ei şi atât, iar alţii doar îşi văd de ale lor.

Primul care-şi găseşte vocea este Xavier. “NASCAR?!” Iar dacă ceilalţi nu erau la o rază de cel mult un metru depărtare, nu i-ar fi auzit nimeni şoapta.

***

Cu pixul în mână, bătându-l uşor de bancă, Kristeen reciteşte cerinţa problemei de matematică care parcă-şi scoate coarnele şi râde de ea pentru că îi ia atât de mult să găsească rezolvarea.

Profesoara stă la catedră şi citeşte cine ştie ce carte enorm de groasă, aruncând câte o privire rătăcită celor din sală, făcându-se sigură că fiecare îşi revolvă pe cont propriu exerciţiile.

Tic-tacul pe care ceasul îl face pare a-i face fetei în ciudă, căci nu trece mai repede. Kristeen îşi şi imaginează cum obiectul îşi arată fundul spre ea şi-ncepea să dea din el, dansându-i în batjocoră. O încruntare adâncă îi apare pe faţă, uitândându-se încă o dată la acel ceas comun, redând apoi atenţia foii din faţa ei. Îşi bagă capacul pixului în gură, rodându-şi nervii, apoi începe să noteze răspunsul la problemă.