Cala19ani

Aceeași magistrală, același sens...

Prietenia mea cu Cătălin s-a sfârșit la fel de repede precum a început. După ce ne-am întors de la Domnești ne-am mai văzut de câteva ori, iar de fiecare dată el mă săruta. Eu nu știam cum să interpretez asta pentru că niciodată nu am vorbit despre noi ca despre un cuplu, așa că am trecut cu vederea acest fapt, crezând că poate e pur și simplu o formă de manifestare a prieteniei dintre noi. Bineînțeles că și de data asta am fost naivă ca de fiecare dată. Cum să crezi că un tip te sărută așa ca un prieten bun ce este? Mă rog, într-o seară am coborât ca să stăm de vorbă la o cafea în parcul din spatele blocului meu. A vrut să mă sărute, iar eu am decis că atunci e momentul să îl înfrunt și să aflu ce gândește.

C(contrariat): De ce nu mă lași să te sărut?

R: Pentru că prietenii nu se sărută!

C: Adică, tu mă consideri un simplu prieten, babe?

R: Da și credeam că asta suntem până în momentul în care ai început să mă săruți... Nu mai știu ce să cred despre asta... Scuze!

C: Nu ai de ce să îți ceri scuze. Am gândit mult prea departe, mie ar trebui să îmi pară rău... Credeam că vom fi vreodată împreună, credeam că suntem pe drumul cel bun, dar se pare că în ochii tăi am fost doar tipul ăla cu care să îți faci de cap pentru a-l uita pe fostul.

R: Nu vorbi prostii, știi prea bine că nu e așa. Țin la tine ca la un prieten și nu vreau să fie altceva între noi tocmai pentru că eu nu sunt pregătită și știu că nu ar merge...

C: Ok, am înțeles. Ce fraier am fost... Trebuie să ajung acasă!

R: Dar... abia ai ajuns.

C: Știu, dar mi-am amintit că am ceva de făcut.

R: Ok, tu știi mai bine.

Asta a fost ultima dată când l-am văzut, ultima mea șansă de a vorbi cu el face to face... Am mai încercat să dau de el de câteva ori, însă fără succes. I-am simțit lipsa, m-am condamnat că nu am încercat măcar să îl păstrez mai mult timp lângă mine, dar mi-am dat seama că unii oameni pur și simplu apar în viața noastră și dispar la fel: pe neașteptate.

Trecuseră aproape trei săptămâni de când nu mai știam nimic de Ed și încă mă gândeam la el și la modul în care mă strivise efectiv în noaptea aceea. Cu toate că nu voiam să o recunosc nici măcar față de mine însumi, încă îl iubeam. A fost ceva în povestea dintre noi doi care m-a făcut să îl iubesc mai mult decât ar fi trebuit și chiar mult mai mult decât ar fi meritat...

Era joi și mă târam ușor spre facultate. Aveam un seminar la care nu îmi mai permiteam să lipsesc și încercam să nu adorm în metrou. Avusesem o noapte destul de agitată, iar după ce dormisem două ore nu eram într-o formă prea bună pentru a merge la facultate. Cum butonam telefonul în încercarea de a-mi ține ochii deschiși, simt o mână care îmi atinge ușor părul în încercarea de a-mi vedea fața. Mă uit uimită în stânga mea și îl văd pe Alex.

A: Ce faci, Rox? Nu te-am mai văzut de o mie de ani!

R(schițând un zâmbet): Heei! Am stat ascunsă o vreme... Mă duc la facultate, din păcate, tu ce faci?

A: Am liber astăzi și mă duc acasă... Ce îți mai face prietenul?

R: Nu știu, nu mai suntem împreună.

A: Oh, păi cum așa?

R: Pur și simplu. Oamenii se mai și despart. Shit happens all the time...

A: Corect, dar știam că ții super mult la el, adică v-am văzut de câteva ori prin Regie și păreai atât fericită lângă el, nu aveai ochi pentru altcineva.