Contra focului de armă

Capitolul XXVII

-Ai pornit monstrul din mine, Jasha. Ți-am zis că știu de ce ai nevoie. Știi, nu au trecut nici zece minute și ți-ai și dat drumul.

Se umplu de fiori și încercă să îi spună ceva. Doar deschise buzele, dar nu mai reuși să pronunțe ceva. Dorea doar să continue. Să-l facă al lui, să îl simtă în adâncitura trupului fierbinte.

Se agăță cu brațele de umerii săi și îi sărută gâtul. Mirosul lui îi inundă nările. Îi folosise gelul de duș cu nerușinare ca să îi fie aproape, iar acum, când era în carne și oase în fața lui, nu reușea să articuleze nici un cuvânt. Într-un timp, această dominare i s-ar fi părut prostească, însă acum, cu fiecare mișcare cu care era controlat, se simțea și mai fierbinte, și mai înnebunit după el.

-Te vreau, reuși să spună Jasha, mușcându-i lobul urechii încet, deloc dureros, mai mult pentru a-i transmite porunca.

-O să mă ai, soldat.

Îi ridică picioarele și-l prinse de fese, folosindu-și jumătate din forța cu care era înzestrat să îl susțină în acea poziție. Cealaltă jumătate și-o canaliză asupra penetrării lente. Încet, dar în totalitate, îl pătrunse. Jasha își mușcă buzele. Era o senzație nouă, un alt trup în trupul său.

-Nu le răni, rosti brunetul, făcând referire la buzele roșcatului care se înroșiseră în urma mușcăturilor repetate. Se potriveau și mai mult cu părul lui acum. Viktor își trecu limba peste ele, apoi îl sărută atât de dinamic, încăt orice durere ar fi simțit în partea inferioară, să fie dată uitării.

Virginitatea lui Jasha nu i se părea o rușine, pentru el era ceva pur. Ceva ce avea să fure cu dragoste și grijă.

Intră cu totul și îl simți cum pulsează când se opri acolo, pentru a se obișnui cu mărimea lui. După ce îi dezmierdă limba cu a sa, preferă doar să îl privească și să îl asculte cum îi cântă prin gemete cât de bine se simte.

Lăsă cabina dușului să se umple de acele sunete incitante pe care Jasha reușea să i le spună, când mai tare, când mai încet, aproape de urechea lui. Toată noaptea s-au iubit în acea mică încăpere, apoi în patul din mansardă începu o nouă partidă, un nou joc ce îi înnebunea pe amândoi și îi făcea să își dorească asta la nesfârșit.

***

Dimineața se treziră greu. Viktor înaintea lui Jasha. Și-ar fi dorit să rămână în pat cu el până s-ar fi trezit, dar preferă să coboare și să facă micul dejun. Își dorea să își surprindă partenerul și de data asta, cu toate că, cu o seară în urmă, îl surprinsese foarte mult.

-Unde-i Feliks? întrebă, privind spre Viktor care mânca cu poftă dintr-un ou ochi.

Brunetul își ridică privirea spre el. Acea pereche de ochii albaștri îl intimidau mai mult ca oricând, în pupilele sale văzând toate scenele din seara trecută. Surprinzător, se rușină și își simți obrajii fierbinți. Bău repede din ceaiul fierbinte ca să nu se dea de gol.

-Nu știu. Nu l-am văzut nici când m-am trezit.

Încercă să își ascundă îngrijorarea din voce, însă nu reuși în totalitate. În fața lui Jasha, totuși, se ținea mai tare.

Blondinul nu apăru nici după ce terminară de mâncat și porniră o serie de săruturi pasionale pe masa din bucătărie. Nici la prânz, când se deciseră amândoi să tragă la țintă în grădina din spatele casei, în niște snopi de iarbă uscată de anul trecut pe care improvizaseră o țintă din furculițe așezate în cerc. Nici seara, când soarele dispăru la orizont, iar norii fumurii de ploaie se adunară pe cer ca o pânză de păianjen.

Când ușa se trânti cu putere de perete, Viktor stătea pe sofa și citea pagina 181 din Idiotul lui F. M. Dostoievski, iar Jasha îi stătea cu capul în poală, urmărind cele mai interesante paragrafe despre protagonistul cărții, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin.

-Vin! Vin inamicii, urlă Feliks stupefiat. Își trase sufletul și se apropie în fugă de cei doi, care se ridicară surprinși de pe canapea.

Atunci o bubuitură sparse cerul, iar fața blondinului se ascunse în palmele lui Jasha, care îi sărută capul. Viktor fugi și luă armele, făcându-i semn lui Feliks să urce în mansardă și să se ascundă acolo. Băiatul se opri pe prima treaptă când auzi cealaltă bubuitură.

Cerul își descărca toată energia pe sol, lăsând în câmpia din depărtare fulgerele să se lovească de pământ.

Brunetul se apropie cu garda ridicată de fereastră, privind prin binoclul armei în depărtare. Vizibilitatea era destul de slabă o dată cu venirea serii, dar își dădu seama că singurii inamici de care se speriase Feliks nu erau nemții, ci fulgerele care se grăbeau să spargă câmpia din fața casei.

-Am crezut că sunt grenade, iar tunetele îmi sunau a tancuri.

Poate că Feliks prevăzuse un atac, sau poate pur și simplu războiul dorea să arate încă o dată că e imprevizibil, căci inamicii ocupară în următoarele două săptămâni tot spațiul în care cei trei stătuseră mai bine de un an acolo. Casa era distrusă acum, dar ei erau teferi. Fugiră spre Nord mult timp, consumându-și gloanțele cu prudență și ascunzându-l pe puști în momentele în care se trăgea. Reveneau amândoi în locul în care îl lăsaseră și îi sărutau fruntea pentru a-l calma.

Luni întregi au fugit spre Nord, acolo unde credeau că își vor găsi camarazii gata să le sară în ajutor, dar ruinele peste care au dat în acel loc erau semnul unei tragedii.

În 1943, totul părea că se liniștise, dar imediat după trecerea Anului Nou, focurile începură iar. De data asta aveau o armată mai puternică, iar Feliks decise să se înroleze și el. Fu rănit în braț în și piciorul drept de o grenadă, dar un an mai târziu, își putu folosi membrele pentru a merge și trage din nou.

Războiul nu dădea semne că ar putea înceta. Teritoriile nemților acoperiseră o mare parte din Europa. Erau peste tot. Erau prea mulți. Rușii trecură granițele și eliberară oamenii din lagăre, dar trupele S.S conduse de H. Himmler erau mult înaintea lor. În timp ce în Est erau salvați sute de evrei, în Vest erau omorâți mii.

A început iar. Nopțile stăteam de pază, zilele înaintam și salvam vieți. Am rămas aproape de Viktor și Feliks în tot acest timp, atâția ani în care am luptat cu vitejie. Într-o zi, istoria avea să ne spună numele și să îi facă pe civili să înțeleagă de ce ne așează flori pe morminte. Într-o zi, pacea avea să domine întregul teritoriu. Dar până atunci, noi eram cei ce aduceam pacea. În nopțile mai liniștite, stăteam în corturi câte patru, dar camarazii ne știau iubirea și dormeau în alte corturi, lăsându-ne pe noi să ne sărutăm aprig sub clar de lună. Dragostea noastră crescuse cu fiecare graniță pe care o treceam. Inima, sufletul și trupul meu nu-și dorea nimic mai mult decât să fie atins și iubit de el. Brunetul cu ochii albaștri era al meu.