Hope

04

Pătrunde în cameră cu mâinile goale, lucru care mă face să îl întreb:

- Ce s-a întâmplat cu gustările?

- Păi am realizat că nu îţi pot explica ceva, mai... uhm nu ştiu, trist, mâncând ca un porc.

Un mic chicotit se aude, şi un zâmbet timid i se aşează pe faţă, micile gropiţe făcându-şi apariţia. Zâmbetul care mă înnebunea, care îmi trimitea mii de fiori în corp. Eram mai îndrăgostită de el ca niciodată, de acest Klaus nou, iubitor, atent, perfect! Ochii săi verzi păreau acum atât de sinceri, gata să îmi ofere un răspuns pentru toate.

- Ce vrei să ştii? mă întreabă curios.

- Oh, păi eu vreau să ştiu mai multe, pentru că niciodată nu mi-ai spus nimic, dar momentan, cine era doctorul?

Expiră zgomotos şi îmi ia mâna în a lui, împletindu-şi degetele cu ale mele. Nu pot să cred că a ţinut minte că îmi place asta!

- Este tatăl meu. Numai că eu, uhm... nu am vorbit cu el de foarte mult timp, respectul meu pentru el nu există! Acum am avut nevoie de el doar pentru că ştiam faptul că e un doctor bun, şi vroiam să fii bine. Nu ne permiteam să aşteptăm după o mie de doctori într-un spital normal. Îmi spune ridicând din umeri cu un chip neutru.

- Dar de ce nu îl respecţi, adică ştii ce vreau să zic?

- Oh, Hope, mă omori! Spuse zâmbind. Când aveam 13 ani tata nu era, acest doctor bun, corect iubit de toţi. Era un drogat, alcoolic ce ne bătea pe mine şi mama când se plictisea. Mama a aflat că are cancer, dar lui niciodată nu apuca să îi spună pentru că ori nu îl interesa, ori nu era acasă. Era mai mereu plecat în baruri cu prietenii sau diferite femei. Când mama a fost internată în spital pentru ultimele zile de viaţă, el nu s-a gândit nici o clipă să vină să vadă cum e, eu dormeam pe scaun lângă mama să nu cumva să vrea să îmi zică ceva şi să nu apuce. Eram mic, dar înţelegeam mai multe decât credea oricine, mai ales el. După moartea mamei eu şi fratele meu, am  plecat, el avea 16 ani pe atunci şi s-a oferit să aibe grijă de mine.

Câteva lacrimi îşi fac apariţia în colţul ochilor şi ameninţă să cadă. A avut o copilărie foarte tristă, mai tristă decât a mea, eu chiar şi fără părinţi, am avut-o pe bunica, pe Jenna care chiar au avut grijă de mine şi m-au protejat.

- Tu ai un frate?îl întreb în sfârşit după un moment de tăcere.

- Da, Jace. A avut multă grijă de mine în zilele alea, m-a înscris la liceu, dar după m-am descurcat singur pentru că nu a făcut altceva decât să se transforme în tata. Devenise un drogat, alcoolic care lua viaţa doar ca pe o joacă. El faptul că mă ţinea într-o casă considera că avea grijă de mine dar erau momente când nu venea cu zilele acasă şi atunci, tot el avea grijă de mine? Nu, trebuia să îmi fac singur de mâncare, trebuia singur să am grijă de mine. Dar ştii, singurul lucru pe care îl regret este faptul că mama a trebuit să îndure bătăile lui tata, crizele lui şi totul, în  ultimele zile de viaţă. Ştii ce mi-a zis în ultimele minute? Să îmi găsesc o fată specială de care să am grijă, să nu mă joc cu fetele, pentru că ele sunt nişte prinţese şi trebuie tratate regeşte. Am dezamăgit-o, dar cred că dacă ar fi aici, ar fi mândră de tine.

- De mine?îl întreb uimită.

- Da, de tine. Mi-a spus să îmi găsesc o fată specială, şi am găsit-o.

Cuvintele lui îmi trimiteau mii de fiori în corp şi inima mea se umplea de bucurie. Nu credeam vreodată că în spatele întunecatului Klaus se află o asemenea persoană. Mă gândeam că este trecut prin multe, dar trecutul lui mă întristează din ce în ce mai mult!