Cala19ani

Gașca mea de-o noapte

R: Uneori mi-aș dori să am o viață... uite, spre exemplu ca părinții mei. Ai mei au fost împreună încă din copilărie, s-au certat de câteva ori, dar nu au renunțat unul la celălalt și în cele din urmă s-au căsătorit, am apărut eu și iată-i încă împreună după 20 de ani. La ei simplitatea a fost ceva ce nu a atras banalitate.

A: Eu nu cred că ți-ai fi dorit o viață simplă, te cunosc și știu că te-ai plictisi imediat într-o asemenea relație. Încerci să te minți, însă nu e așa... Gândește-te la Ed și imaginează-ți că ar fi fost leșinat după tine și s-ar fi comportat ca mai bine de jumate din tipii pe care îi cunoști. Cu toate că vorbim de același Ed, l-ai mai fi iubit atât sau l-ai fi vârât în friendzone imediat?

R: Mda... Ai și tu dreptatea ta. Deși aș fi preferat să se fi comportat așa și să nu mă îndrăgostesc de el. Nu înțeleg ce mi-a făcut de îl iubesc atât de mult... Dacă ai știi cât îl iubesc, chiar și acum după tot ce a făcut...

Mi s-a pus un nod în gât din cauza emoțiilor care mă încercau, iar Ada se uita la mine fără să spună nimic. Mă cunoștea atât de bine și știa că niciodată nu am fost atât de afectată de o despărțire, știa că nu am mai suferit după nimeni atât niciodată și probabil că nu înțelegea cum am reușit să ajung așa. Prefera să tacă pentru că situația o depășea, știa că am nevoie de cineva care să mă asculte fără să mă critice.

Uneori stau și mă gândesc cât de norocoasă sunt că am o prietenă bună și mă întreb câți oameni suferă singuri fără să le fie cineva alături, fără să aibă pe cineva care să îi înțeleagă... E nedrept ca un om să sufere singur, toți ar trebui să aibă pe cineva căruia să îi poată împărtăși durerile, frustrările, dar și momentele fericite pe care simte nevoia să le povestească.

În seara aceea am stat acasă, ne-am uitat la seriale și ne-am îndopat cu snacksuri și ciocolată. Am depănat amintiri și am râs de anumite tâmpenii pe care le născocisem împreună pe vremea când stăteam în căminul liceului. Ne-am amintit de prietenii din liceu cu care acum nici măcar nu mai vorbim, prieteni pe care credeam că îi vom avea alături o viață, dar în privința cărora ne-am înșelat amarnic. E trist că noi, oamenii, ne uităm prietenii, uităm cine a fost lângă noi la rău atunci când răul dispare și nu le suntem alături atunci când și ei, la rândul lor, au nevoie de prezența noastră. Punem orgoliul în fața rațiunii și a sentimentelor și condamnăm oamenii pentru o simplă greșeală. Nu ne gândim și la faptul că omul respectiv ne-a adus bucurii, ne-a înseninat zilele cu simpla lui prezență sau ne-a ajutat atunci când nimeni altcineva nu a fost dispus să o facă. Îl dăm la o parte la prima greșeală, fără să conștientizăm ceva important, și anume că oamenii nu sunt perfecți, oamenii fac și greșeli, însă tot ei le pot îndrepta dacă li se dă șansa.

Se făcuse târziu, iar eu și Ada tot mai vorbeam despre tot felul de chestii pe care ni le aminteam, uneori amuzându-ne, iar alteori devenind melancolice.

A(râzând): Mai ții minte ce am făcut la banchetul din a 12-a?

R: Nici nu aș avea cum să uit... Am mâncat ursuleți de jeleu îmbibați în votcă la 7 dimineața când am ajuns din club. Când stau și mă gândesc la asta, mă întreb cum arată ficatul meu...

A: Sau mai știi când am fost în Nargilla după petrecere și pe la 6 dimineața se chinuiam să ne dea afară și noi nu voiam să plecăm?

R: Daa, a fost mare nebunie zilele alea...

A: Ha ha, chiar că. Plus că, parcă tu la banchet te-ai combinat cu Radu, nu?

R: Oh, da! Nu-mi aminti de asta...

A: Cum să nu îți amintesc? Puteai să fii logodită de aproape un an, nu?

R: Haha, ce amuzantă ești tu! Puteam să fiu, dar important e că nu sunt.