Crinul- Opt sute de ani de agonie -

Capitolul 10

Capitolul 10

*

- EVADARE CU RISCURI -

18 Aprilie 2001

3:10 a.m.

BURGUNDIA - FRANȚA

Chaterine putea observa acum destul de bine în penumbra camerei de tortură, însă nu putea crede ceea ce se afla în fața ei.

- Tu? Trăiești? îl întrebă fata.

- Așa se pare, nu datorită ție însă.

- Gerald, eu...

- Înțeleg, Chaterine. Am înțeles de atunci. Nu-s supărat, știu prin ce ai trecut pentru că mi s-a întâmplat și mie cândva.

- Ești vampir și tu? Cum?

- După ce m-ai izbit de stânci pe muntele Auvergne, abia mai suflam. Ai plecat, apoi a apărut Hunter și mi-a dat să beau câteva picături din ceva anume. Mi le picura pe buze, apoi totul a devenit ceață. M-am trezit undeva la trei zile distanță, îngropat de părinții mei așa cum ți se întâmplase și ție. La fel ca tine, am simțit gustul sângelui și din nefericire mi-am nimicit părinții pentru foamea mea nestăpânită. Ochii mi se făcuseră verzi, nici măcar eu nu mă recunoșteam după măcel. Mă priveam îngrozit în oglindă, aproape că-mi părea rău.

- Îmi pare rău, pentru tot ce ți-am făcut.

- Fii serioasă, au trecut sute de ani de atunci. Nici măcar n-am încercat să te caut când m-am trezit. Știam că plecaseși, așa că mi-am continuat viața câteva sute de ani. Apoi Hunter m-a găsit, și la fel ca tine am refuzat alianța. Și iată-mă aici.

- Ai fost fericit? Până să te prindă?

- Foarte. Mă simțeam mai viu ca niciodată.

- Mă bucur... Dar ca să știi, dacă aș fi aflat că trăiești, eu te-aș fi căutat.

Vorbeau astfel așteptând zorii zilei când sorele avea să-i prăjească, silindu-i să aleagă ori alianța, ori moartea.

Chaterine nu știa ce să simtă mai înainte. Se simțea groaznic că după atâtea secole îl reîntâlnea pe Gerald și trebuia să-l privească și să își ceară scuze. Simțea oftica pentru faptul că nu o interesase de existența lui, dar se mângâia cu gândul că nu avea de unde știi că mai era în viață. De altfel, faptul că Gerald devenise vampir și că nu o căutase, în ciuda a cele întâmplate, îi umplea sufletul de ură. Acum știa că n-o mai iubea, și că tot el lăsase astfel crinul să se usuce pe jumătate.

- Gerald, pot să-ți spun ceva acum?

- Sigur, ești liberă s-o faci.

- M-ai mai iubit după aceea?

- Nu, Chaterine. Dispăruseși pentru mine. Și nu eram supărat pentru că teoretic mă omorâseși. Eram convins că nu mă mai vrei, că dispărusem din inima ta și că ai fi refuzat ajutorul meu din nou.

- Nu e adevărat. Te iubeam enorm, mi-a părut atât de rău de fapta mea că timp de trei zile mă înfometasem, speram să mor și să mă întorc la tine.

- Chaterine, eu mi-am trăit liniștit viața. Trebuia s-o faci și tu.

- Nici până-n zilele de azi nu te-am uitat, și ți-am dus dorul mult timp. Jumătatea mea din crin era în stare bună până mai acum câteva zile.

- Ah, crinul. Am uitat de el.

- Ai uitat de noi...

- Nu mă poți învinui de nimic. Am făcut o alegere, la fel ca tine. Și altfel spus, au trecut mai bine de 800 de ani, de ce m-ai mai iubi?