Dezbină şi cucereşte

Capitolul unu

     

       Bărbatul s-a oprit preţ de câteva clipe să-l privească pe Landon. Privirea lui păru să-i transmită ceva, dar nu putea înţelege ce anume. Oare băiatul ştia ceva ce el nu ştiuse vreodată? Simţea că multe lucruri încă rămaseră îngropate în trecut, ştia că nu avea să le mai afle vreodată. Trecutul său nu era un loc în care s-ar fi putut întoarce oricând, căci putea considera că acesta nici măcar nu exista.

           — Pustiu ca sufletul tău pe atunci? reuşi băiatul să întrebe. Nu îşi dădea seama dacă întrebarea fusese una retorică, dar chipul băiatului îi trăda nesiguranţa.

           — Dar nu la fel de pustiu ca sufletul meu de acum, şopti.

      Se făcu linişte. O linişte mortuară, greu de suportat, dar linişte pe care niciunul dintre cei doi nu fu pregătit să o distrugă. Esilmas se simţea fără vlagă, de parcă acele amintiri atât de vii în mintea lui chiar şi după atâţia ani îl secaseră de energie, de orice putere pe care o mai avea. Totul părea perfect conturat în mintea sa, îşi amintea fiecare moment şi părea să poată povesti totul atât de fidel încât oricine ar fi crezut că trecuseră doar câteva zile, nu douăzeci de ani din acel moment. Oare asta i-ar fi trădat suferinţa? Sau ar fi trădat faptul că se gândise atât de mult timp la asta? Se afla într-un moment în care nu îl mai interesa ce trădau acţiunile sale. Oscila între a crede că este prins în trecut fără vreo şansă spre prezent sau viitor şi a crede că este prins în prezent, fără a se mai putea întoarce să-şi repare greşelile ce astăzi îl bântuiau. Şi, Dumnezeule, cât de mult ar fi vrut să poată face asta!

    

        — Am plecat mai devreme de la ore în acea zi. Nu reuşeam să înţeleg de ce chipul ei îmi rămăsese imprimat în minte, de ce o vedeam acolo, pe coridor în orice moment în care reuşea să troneze asupra gândurilor mele. Nu credeam în dragoste la prima vedere – nici în acest moment nu cred. A fost ceva mai mult decât atât. Prezenţa ei mă fermecase, mă făcuse ca, pentru prima dată, să îmi doresc atât de mult să cunosc pe cineva. Nu era iubire, nu era genul acela de atracţie, poate nu era nici măcar prietenie. Era doar un sentiment straniu pe care pe atunci nu mi-l puteam explica.

      Şi cu toate astea, am renunţat. Brusc. Nesigur. Fără să mă gândesc înainte. Mi-am scos-o din cap la fel de uşor cum îi fusese ei să intre acolo. Nu am mai văzut-o, nu m-am mai gândit la ea. Aproape că-i uitasem existenţa, aproape că uitasem efectul pe care l-a avut asupra mea doar modul ei de a gesticula. Abia mai târziu mi-am dat seama că făcusem o greşeală, poate prima greşeală din viaţă pe care am regretat-o cu adevărat. Da, prima, dar nu şi ultima, căci au urmat multe altele. Greşeli care mă bântuie până în prezent...

      Eram slab, cu adevărat slab. Slab pentru că nu cunoşteam puterea pe care o aveau sentimentele, slab pentru că mă credeam invincibil, slab pentru că mă credeam mult prea puternic pentru a lăsa oamenii să-mi intre în suflet, slab pentru că acolo, în sinea mea, începeam deja să regret totul încă de pe atunci, dar fără să-mi dau seama. Şi, până la urmă, te mai poţi numi puternic dacă nu ai cunoscut iubirea? Te mai poţi numi puternic dacă nu ai luptat? Nu. Omul poate lupta împotriva oricui, dar nu împotriva propriilor sale sentimente. Atunci e slab. Atunci lasă garda jos. Atunci se simte nevoit să se lase purtat de mrejele iubirii. Dar nu din aceste cauze nu mai eram eu puternic, ci pentru că nu am realizat că o iubesc atunci când a trebuit.

      Mi-a fost uşor să mi-o scot din minte în acel moment. Săptămâna imediat următoare am simţit cu adevărat că liceul s-a terminat. Am trecut examenele – îmi amintesc şi acum cât de fericită a fost mama. Pe ea nu am mai văzut-o în acea săptămână sau poate că nu am fost suficient de atent încât să o văd. Probabil nici măcar nu m-a mai interesat. Îmi pierdeam zilele şi nopţile cu Karston, nu mă mai interesa nimic. Simţeam că mi se luase o povară de pe umeri. Şi într-un final am reuşit să mi-o scot definitiv din minte, să uit de ea. Poate nu a fost cea mai bună alegere, dar nu simţeam nimic la acea vreme. În veci nu aş fi putut şti ce avea să urmeze, cât aveam să greşesc, cât aveam să sufăr.

      

       Esilmas îşi opri povestea, îndemnat de tânărul ce îl privea atent. Băiatul se ridică şi făcu câţiva paşi uşori de-a lungul încăperii. Părea să se gândească intens la ceva, cel puţin aceea fusese impresia bărbatului. În schimb, era unul dintre puţinele momente în care el nu se gândea la nimic. Nu ştia ce să spună, nu ştia dacă era pregătit să audă în continuare.

          — Cât aveai să suferi tu? reuşi să întrebe într-un final.

      Bărbatul se încruntă. Poate o urmă din egoismul său specific rămăsese încă acolo, cu toate că timpul trecuse.

           — Cât aveam să suferim amândoi, se corectă el.

           — Asta ar fi putut să nu se întâmple. Poate ai fost prea...

           — Egoist? Am fost. Poate încă mai sunt. Egoismul nu a adus niciodată nimic bun.

      Nu şi în cazul lui. Firea sa egoistă, rece, respingătoare îl împinsese, în trecut, să facă nişte alegeri care astăzi îl învăţau ce înseamnă cu adevărat să regreţi, îl învăţau ce înseamnă suferinţa. Trecuseră momentele în care părea cu adevărat fericit, iar acum realiza că până şi acea fericire fusese una iluzorie. Nu fusese nimic real, căci fericirea lui se aflase într-o singură persoană. Iar el şi-a distrus fericirea cu zâmbetul pe buze.

           — Nu e cam târziu acum să spui asta? îl întrebă Landon.

      Tânărul îşi reluă locul în faţa lui.

           — Când ajungi să regreţi atât de mult, mereu e prea târziu. Cu toţii suntem conştienţi de faptul că râvnim un lucru doar atunci când nu îl avem şi atunci când îl pierdem. Cu toate astea, câţi dintre noi reuşesc să îl aprecieze la adevărata lui valoare atunci când îl au?

      Liniştea se lăsă din nou între ei odată ce vocea lui se stinse. Simţea adevărul din propriile sale cuvinte. Simţea că şi Landon o făcea.

           — Dar ea a fost...

           — Tot ce mi-aş fi putut dori. Dar vezi tu, Landon... Nu am conştientizat atunci tot ceea ce reprezintă ea pentru mine. Sau poate am făcut-o, dar mi-a fost prea frică să recunosc. Nu mi-a fost teamă să o iubesc, căci am iubit-o cum nu am reuşit să iubesc vreodată pe altcineva, dar mi-a fost teamă să-i arăt ei asta.

      Se considera un laş. Luptase cu propriile sale sentimente şi atunci când credea că ieşise învingător, soarta îi arătase că de fapt pierduse totul. Nu mai rămăsese cu nimic, doar cu regrete şi un suflet pustiu.

           — Nu ştiu ce impresie ai tu, dar eu sunt de părere că asta a fost cea mai mare greşeală a vieţii tale.

      Bărbatul oftă adânc şi aprobă cu o simplă mişcare a capului.

           — Continuă, îl îndemnă.

N/A.

             Bună, dragilor! Vreau să vă mulţumesc pentru părerile frumoase pe care le-am primit la prolog. M-au bucurat enorm. Această carte e ceva destul de nou, un fel de încercare a mea de a vedea dacă pot să mă descurc cu două planuri. Nu am scris niciodată ceva asemănător, nu am scris niciodată o carte doar din perspectiva unui bărbat. După cum bine ştiţi mulţi, nu mă apropii deloc de vârsta personajului principal, motiv pentru care s-ar putea să o dau în bară. Criticile sunt binevenite.

P.s. Numele personajului principal - Esilmas - este inventat. Aş aprecia foarte mult dacă nu l-aş găsi în alte lucrări. Mulţumesc!