Dezbină şi cucereşte

Capitolul unu

        — Ne-am cunoscut dintr-o greşeală pot zice, îşi începu bărbatul istorisirea. Abia mai târziu am realizat că am fost atât de aproape, că ne-am fi putut întâlni în orice alt moment, în orice altă zi. Dar a fost aceea. Ţin să cred că soarta mi-a scos-o în cale cu un scop în acel moment, dar, mai ales, ţin să cred că a adus-o cu un scop măreţ în viaţa mea. În acel moment nu mi-am dat seama, cred că eram orbit de frumuseţea ei, de prezenţa ei, de orice însemna ea, mai puţin de motivul pentru care o întâlnisem. Pot spune că am plăcut-o de la început, dar în veci nu mi-aş fi recunoscut la acea vreme că de la primele cuvinte pe care mi le-a adresat, mă îndrăgostisem de ea. O consideram o copilă imatură, când maturitatea ei o depăşea cu mult pe a mea. Probabil aşa suntem noi, bărbaţii, atunci când ne îndrăgostim: tindem să găsim defectele acelei persoane doar pentru a ne impune nouă înşine că nu e destul de bună, că nu merită să o iubim. Uneori suntem nişte proşti. Recunosc, am fost unul dintre acei bărbaţi.

      Eram în ultimul an de liceu în momentul în care am văzut-o. Dădea frenetic din mâini şi se agita în timp ce încerca să explice unui coleg, probabil, ceva. Sau se certa? Nici în momentul de faţă nu ştiu ce se întâmplase în acel moment. Am stat sprijinit de unul dintre pereţi şi am privit-o prelung. Părea mică, poate prea mică pentru mine. Minute bune nu m-a observat şi, abia după ce a terminat şi acel băiat a plecat, mi-a prins privirea pentru câteva clipe. Nu am tresărit, nu am simţit niciun fior, nimic. Se spune că aşa e când te îndrăgosteşti, dar ştiu că în acel moment nu mă îndrăgostisem. Şi-a menţinut privirea fixă asupra mea preţ de câteva secunde, apoi s-a întors brusc şi a dispărut din raza mea vizuală. Nu avea nimic special, nu era de o frumuseţe rar întâlnită, nu avea o graţie desăvârşită în mişcări – era pur şi simplu naturală.

      Îmi venea să râd de mine. Mi s-a părut anormal ca o puştoaică să-mi atragă atât de mult atenţia, dar am rămas acolo privind locul în care se aflase ea. Ea despre care în acel moment nu ştiam nimic. Învăţam la un liceu prestigios, loc în care nu toţi aveau norocul să intre. Asta îi oferea o calitate în plus: inteligenţa. Poate chiar asta m-a atras atât de mult la ea, pe lângă modul copilăros în care se purta. Poate era de vină şi vârsta, poate eu o făceam să se comporte în acel mod. Nu am îndrăznit niciodată să o întreb, îmi plăcea de ea în orice fel.

           — Esilmas!

      M-am trezit din gânduri abia în momentul în care Karston, singurul pe care îl puteam considera prieten la acea vreme, mi-a strigat numele. Am conştientizat că timp de cincisprezece minute privisem fix acel loc şi încercasem să o scot din minte pe fiinţa ce se agitase frenetic în faţa mea cu puţin timp în urmă. Am râs şi am făcut câţiva paşi spre el, observând sacul cu mingi pe care îl ţinea într-una dintre mâini.

           — Ce faci cu ăla? l-am întrebat sceptic. Nu aveam nicio oră de sport în acea zi.

           — Le duc pe teren. Vino cu mine.

      L-am urmat fără prea mult chef. Gândul îmi rămăsese la ea şi mi se părea aproape imoral să fac asta. Aveam nouăsprezece ani şi în două săptămâni perioada vieţii mele numită „liceu" avea să se termine. În schimb, micuţa şatenă agitată părea să aibă cel mult şaisprezece ani. Mă gândeam chiar la reacţia mamei când ar fi aflat la cine se gândeşte fiul ei drag. Un hohot de râs mi-a părăsit pieptul, făcându-l pe Karston să se întoarcă spre mine.

           — De ce râzi? E doar vina târfei ăleia că trebuie să...

           — Ce târfă? l-am întrebat, curios din fire fiind.

           — Melanie, mormăi în barbă şi îşi continuă drumul.

      De această dată am început să râd şi m-am oprit în mijlocul coridorului. Karston întotdeauna găsea câte o târfă care să îi dea bătăi de cap. Presupun că, precum oricine altcineva, şi tu ai înţelege greşit fiinţa ce purta fără cunoştinţă acest titlu din partea lui. Melanie era la fel ca toate celelalte fete care-i picau cu tronc: inteligentă, frumoasă şi absolut deloc dispusă să-i ofere minimul de atenţie. Spre ruşinea mea, în ciuda faptului că eram prieteni de ani buni, nu îmi păsa. Pot spune că, într-adevăr, nu îmi păsa de nimic – poate mă credeam prea bun, poate credeam că oamenii nu merită, poate eram prea dezamăgit de lumea în care trăiam. Nu a comentat nimic şi a continuat să meargă. În schimb, eu m-am oprit acolo şi mi-am întors privirea în direcţia opusă. Aş fi putut jura că o vedeam, că o simţeam aproape, dar nu era acolo. Coridorul era la fel de pustiu ca sufletul meu pe atunci.