20

543 73 0
                                    

Drumul mi s-a parut lung si plictisitor, iar singurul gand care parea sa imi tina companie era imaginea mamei si lacrima cea neagra.

Nu am inteles niciodata culorile lacrimilor si sentimentele asociate lor. Stiam doar ca cele albastre reprezentau speranta si cele albe bucuria sincera.

In fata castelului am ramas muta si intepenita in loc. Nu mai vazusem niciunde atat de multa bogatie. Era imens, cu zeci de coloane ce sustineau un acoperis boltit, la adapostul caruia se afla cea mai frumoasa gradina din cate vazusem vreodata. Mirosul de trandafir dulce imi imbata simturile si simteam ca sunt in paradis.

-Hei, fetito! Te pot ajuta cu ceva? Vocea gardianului m-a smuls din visare si am tresarit puternic.

Zece secunde mai tarziu ii intindeam mandra scrisoarea, cu cel mai larg zambet pe care-l aveam.

Citind cu atentie, mi-a spus sa il urmez. Am mers de-a lungul gradinii, dar nu am avut voie sa iau niciun trandafir. Paznicul s-a uitat urat la mine cand am intins mana dupa ei, apoi a dat din cap dezaprobator si a oftat adanc. Restul drumului l-am continuat cu mainile la spate, intr-un pas saltat si cu privirea pe pereti.

Eram atat de incantata ca am uitat repede mustrarea si cand am ajuns in fata unor usi imense, inca zambeam din suflet. Trecuta de partea cealalta a lor, culorile pastelate si mirosurile imbatatoare au disparut.


Camere mari, separate de arcade complicate, adaposteau posace echipamentele grele, pentru antrenamente. In capat, alt set de usi mi-a dezvaluit o realitate ceva mai crunta decat imi imaginasem.

Paturi de campanie, dintr-o panza verde, tare, se intindeau de-a lungul peretilor, in lungul salii. In mijloc, delimitand zonele, erau asezate trei randuri de capsule impletite cu pietre pretioase. Banuiam ca erau cele pentru raniti grav sau morti.

Un tanar si-a facut aparitia zambind. Avea parul argintiu si ochii albi, lucru pe care l-am gasit nelinistitor.

-Tu trebuie sa fii Anna, mi-a spus, intinzandu-mi mana.

Atingerea sa era surprinzator de calda. Nu o mai intalnisem decat la animale; cei ca noi au sangele foarte rece, in general.

I-am zambit incurcata si n-am putut decat sa dau din cap. Ii vazusem stelele de pe piept si asta imi dadea emotii. Avea cinci. Nu stiam ce inseamna, pentru ca cel mai mult vazusem doua, pe pieptul generalului care venea acasa.

-Eu sunt Zelmer, imi pare bine sa te cunosc.

Mi-a aratat imprejurimile, camera mea si ne-am imprietenit repede. Zilele pareau scurte, iar antrenamentul era din ce in ce mai greu. Trebuia sa zbor pana la tavan, carand dupa mine diverse lucruri. Cel mai greu a fost sa duc o cutie uriasa pe capacul careia Zelmer a pus un ou de vrabiuta cenusie.

Multe elemente din lumea noastra ne ajutau puterile intr-un fel sau altul. Oul ne lua abilitatea de a zbura, atunci cand se spargea. Din acest motiv, vrabiutele cenusii se gaseau doar in palat. Aveam sa cad, in cazul in care faceam o miscare gresita, iar cutia era suficient de grea incat sa ma striveasca.

Le-am spart pe primele doua inca de la inceputul drumului, dar am scapat nevatamata pana la urma.

Dupa cativa ani, am primit doi ucenici si datoria mea era sa ii invat tot ce stiam. Nu am apucat sa ma bucur de noul meu statut, pentru ca am fost convocati cu totii in cea mai mare sala a palatului, sala Regelui.

Cand l-am vazut, am decis ca era cel mai inalt dintre noi; probabil si cel mai batran.


Avea un chip obosit si ochii sai albi pulsau incet. Atunci a fost dezvaluita existenta altor lumi si iminenta unui razboi. Trebuia sa luptam pentru oamenii nostri, iar victoria era imperativa.

In acea dupa amiaza am primit scrisori din toate colturile regatului nostru. Toti descriau niste monstri intunecati cu sabii lungi si aripi imense, negre. Decimasera aproape un sfert dintre noi intr-o singura zi.



Zeul BlestematUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum