Dezbină şi cucereşte

Prolog

      Strigătul ei îl înfioră. Reuşea, pentru a mia oară, să-i pătrundă în minte, să-l îngrozească, să-l aducă în pragul celor mai aprige regrete. Ce altă pedeapsă mai cruntă ar fi putut primi? Ştia. Era complet convins că imaginea ei imprimată pe retină, purtată ca un tatuaj asupra existenţei sale era cel mai greu de îndurat. Dar el reuşea să o suporte, reuşea să continue să-şi ispăşească pedeapsa. Şi asta până când? Era tânăr – la cei treizeci şi nouă de ani ai săi, nu se putea numi un bărbat bătrân. Cu toate acestea, simţea că-şi trăise întreaga viaţă şi, totodată, reuşise să o piardă cu mult înainte de a se bucura de ea. Simţea pustiul din propria-i fiinţă, îl apăsa tot mai mult cu fiecare zi care trecea, cu fiecare zi în care rămânea în viaţă şi nu ajungea acolo unde îi era locul: în Iad. Dar imaginea infernului îl bântuia de mult timp, oare putea spune cu adevărat că nu ajunsese să trăiască în acesta?

      Îşi fixă ochii asupra calendarului de pe perete şi scoase un sunet chinuit. Se împlinise al şaptesprezecea an de agonie şi, spre surprinderea sa, încă supravieţuia. Râse – un sunet scurt, sec şi deloc amuzat. Era o reacţie involuntară, plină de durere. Simţea că ajunsese la limita puterilor, la limita răbdării – nu mai avea forţa necesară pentru a continua acel drum anevoios. Dar nu lipsa puterii, nu lipsa răbdării l-ar fi împins să pună capăt, ci lipsa unui motiv verosimil care să-l împingă să continue.

           — Eşti în regulă? îl întrebă tânărul.

      Clipi des, amintindu-şi unde se afla. Salonul imens şi luminos îi aparţinea, dar totodată i se părea atât de străin. De parcă nu ar fi păşit în acel loc de zeci, poate chiar sute de ani. Oare aşa să fi fost? Nu mai păstra noţiunea timpului, nu îşi amintea cât timp trecuse între prezent şi momentul în care părăsise acel loc.

           — Poftim? întrebă el, conştient că nu înţelesese nimic, ci doar prinsese mişcarea buzelor şi privirea atentă ce aparţineau băiatului.

           — Am întrebat dacă eşti în regulă, repetă acesta.

      Bărbatul se încruntă. Un hohot de râs ameninţa să-i părăsească pieptul, dar îl reţinu. Uitase clipa în care fusese cu adevărat în regulă – oare existase măcar?

           — Se poate spune şi aşa.

      Landon, şatenul ce şedea în faţa lui, îl privi curios şi neîncrezător. Nu afirmase, dar nici nu negase şi, în ciuda acestui fapt, sunase neconvingător.

           — Spuneai că nu te mai întorci. Ce te-a făcut să-ţi schimbi aşa brusc decizia? Au trecut zece ani de când nu ai mai fost aici.

      Zece ani? îşi repetă în gând. Poate douăzeci, treizeci, poate o veşnicie. Zece ani nu ar fi trecut atât de greu. Dar cine spune că timpul trece uşor pentru cei care suferă? Putea afirma cu o certitudine de fier că dacă ar fi fost fericit, timpul ar fi trecut de zeci de ori mai repede decât o făcuse. Dar nu a fost fericit. Nu este fericit. Şi nu va mai fi vreodată. Fericirea nu depinde de propria-ţi persoană, ea doar reflectă ceea ce trăieşti. Iar ceea ce trăia el nu era fericire, ci suferinţă.

           — Au trecut şaptesprezece ani... Am simţit nevoia să mă întorc, răspunse într-un final, de această dată mult mai convingător.

           — Ai simţit nevoia să te întorci? repetă tânărul, aproape râzând ironic. Pentru? E la fel de pustiu ca fiecare loc în care ai mers şi vei merge.